Sfârșitul regelui Romei. (I) O misiune neobișnuită

Napoleon IIPrintre evenimentele care au succedat căderii lui Napoleon și care au fost comentate într-un fel sau altul de întreaga Europă de la începutul veacului trecut, episodul „Puiului de Vultur” ocupă un loc aparte. Aceasta, întrucât povestea tragică a lui Napoleon II (cum îi spun și acum cărțile de istorie a Franței) sau a ducelui de Reichstadt (cum au ținut să-l denumească Habsburgii) a ilustrat nu numai un moment al politicii duse de biruitorii uluitorului Bonaparte, dar și destinul tragic ai unei făpturi firave, prizonieră a unor forțe pe care — probabil — nu le-a înțeles niciodată pe de-a-ntregul și care se preta perfect la romanțări duioase, la evocări romantice. De altfel, figura acestui fiu al lui Napoleon, prizonier în colivia de aur a castelelor habsburgice și mort de tuberculoză la 21 ani, a inspirat nu puține lucrări literare sau de artă plastică, filme mai mult sau mai puțin lacrimogene.

Născut în 1811, în palatul Tuileries, fiul împăratului Napoleon I și al Mariei-Luiza, botezat Francois-Charles-Joseph, a primit supranumele de „Rege al Romei”. Dar dacă, în cancelariile Europei, vlăstarul lui Bonaparte și al unei fiice a Casei de Habsburg isca speranța că ar putea deveni un gaj de pace pe un continent greu încercat de pârjoluri, în realitate el n-a adăugat decât un nume în plus pe lista copiilor durerii. Dezastrul Imperiului napoleonian, culminând cu abdicarea definitivă a tatălui său și a oricăruia dintre urmașii săi, l-au forțat să părăsească Franța, pe care n-a mai revăzut-o niciodată. La 23 iunie 1815, „Camera celor 100 de zile” îl proclamase în Franța împărat sub numele de Napoleon II, titlu efemer și cu nimic justificat de realități.

Încredințat de biruitori bunicului său dinspre mamă, împăratul Francisc II, flăcăul purtă mai întâi titlul de prinț de Parma, apoi în 1818 îl dobândi pe cel de duce de Reichstadt. În ciuda rugăminților ilustrului său tată, transmise din insula Elba și apoi de pe Sfânta Elena, niciodată Habsburgii n-au vrut să-l elibereze pe plăpândul adolescent de care se temeau atât de mult Londra și Viena. Atins de tuberculoză, ducele a închis ochii la Schonbrunn, vestitul castel vienez, la 22 iulie 1812.

În cele ce urmează reproducem din lucrarea lui Andre Castelot: Drame și tragedii ale istoriei capitolul Sfârșitul puiului de vultur.

Le_duc_de_Reichstadt

La 14 iunie 1831, — ziua aniversară a bătăliilor de la Marengo (1800) și Friedland (1807) — locotenent-colonelul Francisc, duce de Reichstadt, care abia împlinise douăzeci de ani, primea, înroșindu-se până peste urechi de plăcere, comanda unui modest batalion de infanterie ungară încartiruit la cazarma Alsler din Viena. În acea dimineață, generalul Hartmann, numit în fruntea statului-major al ducelui, — alcătuit din căpitanul-baron von Moll şi căpitanul Standeisky. — își lua funcția în primire, prezentându-se la Hofburg [palatul Habsburgilor, situat în centrul Vienei] spre a exprima ducelui de Reichstadt „complimente” pentru uniforma cu tunică albă și epoleți verzi, cu pantaloni de călărie, albaștri, împodobiți cu broderii în fir de argint. La cingătoarea ducelui atârna sabia încovoiată pe care Napoleon o purtase în bătălia Piramidelor (1798).

O misiune neobişnuită

leaganul cu decoratii de aur regele RomeiÎn penumbra încăperii, scânteia vestitul leagăn, împodobit cu decorații în aur, oferit cândva Regelui Romei de către Primăria Parisului. La cererea fiului ei, Maria-Luiza îi trimisese acest leagăn, pe care îl dusese cu ea la Parma. Metternich [cancelarul Imperiului habsburgic] îşi exprimase mirarea, dar tânărul îl liniştise, surâzând: „nimeni nu reintră în leagăn după ce l-a părăsit. Până acum e unicul monument al istoriei mele și țin să-l păstrez”.

De altfel, după cum va relata mai târziu generalul Hartmann în raportul întocmit din ordinul împăratului, tânărul îşi idolatriza tatăl şi n-ar fi îngăduit „nici unei persoane sau unui ziar să vorbească defavorabil” despre învinsul de la Waterloo. Era departe vremea când micul prizonier al Hofburg-ului vorbea în lucrările lui de şcoală despre „inima inaccesibilă a domnului Buonaparte”. Realitatea este, de altfel, mai frumoasă decât legenda, căci ducele de Reichstadt îşi „descoperise” tatăl încă de la vârsta de şaisprezere ani.

„Pentru a fi remis fiului meu când va avea șaisprezece ani”, scrisese pe testamentul său Prometeul înlănțuit pe stânca exilului. Astfel, uimitoarea previziune a tatălui — Napoleon ghicise că la şaisprezece ani fiul său va fi pregătit să-şi primească tulburătoarea moștenire — se dovedise întemeiată.

Este neîndoios că, în acea dimineață de 14 iunie, generalul Hartmann recitise — înainte de a se prezenta în fața tânărului căruia trebuia să-i devină tutore — cele zece pagini și jumătate de instrucţiuni întocmite de consilierul Kutschera și pe care împăratul le corectase cu mâna sa, înainte de a le semna: „S-ar putea ca unele pasiuni şi înclinaţii ale domniei sale, defunctul tată — dintre care cele mai multe sunt foarte vinovate (împăratul adăugase aici cuvântul „foarte”) — să fi fost transmise fiului. Ori, tocmai aceasta aveți în primul rând datoria de a combate din toate puterile dv., făcând apel la judecată și la exemple, în scopul de a-i călăuzi sentimentele pe calea cea bună, astfel încât să devină un om loial, cinstit și plin de virtute, fără falsitate şi răutate. Nădăjduiesc — adăugase împăratul — că prințul se va lăsa îndrumat fără a opune rezistenţă; dar dacă impulsivitatea caracterului său ar face indispensabilă luarea de măsuri mai severe și mai energice, vă dau în această privință puteri depline”.

Ciudată misiune pentru un șef de stat major! Generalul Hartmann putea fi luat drept temnicer, căci printre alte îndatoriri ale sale era și aceea de a interzice ducelui să citească ziare străine! E lesne de înţeles, prin urmare, de ce acest „tutore”, ajuns pentru prima dată în fața celui ce-i fusese dat ca „pupil”, tremura de frică în așa hal, încât nici nu putea să-şi îndrepte privirile spre el. Ducele va dispreţui foarte repede pe acest „personaj limitat”, descris de prietenul său Prokesch drept un brav ofiţer fără educaţie, „de o slugărnicie fără margini și de o amabilitate servilă”. În același spirit îl va aprecia ducele – cel puțin la începutul relațiilor cu el – pe căpitanul-baron von Moll. Cât despre Standeisky, ducele l-a catalogat din prima clipă: e un individ fără pic de cultură! În ansamblu, deci, Casa militară a lui Napoleon II era destul de… mediocră. Vlăstarul lui Bonaparte dădea impresia unui „armăsar pur sânge între două mârțoage de povară din Boemia şi un căluț de brişcă italiană”.

Metternich ceruse generalului Hartmann să conceapă el însuşi programul la care „dorea să-l supună” pe duce. Dar, apreciind că o asemenea treabă îl depăşea, generalul ceru ducelui să-l conceapă el însuşi.

„Iată deci oamenii desemnați să mă înconjure, exclamase ducele. Și mi se pretinde să mă formez la şcoala lor; sunt oblicat să-i iau drept… exemplu!”

Cei trei ofițeri, în schimb, ajung repede să nutrească stimă pentru elevul lor, la care apreciază „nobletea, măreția sufletească, frumoasa ambiție, blândețea comportării, generozitatea”, întocmai ca locuitorii Vienei care — spun aceeași membri ai Casei militare a ducelui — admiră „chipul frumos” al acestui prinț „suplu şi sprinten, care ştie să călărească de minune armăsarii cei mai nărăvaşi”. Ochii lui „strălucesc de bucurie şi îi citeşti pe față mulțumirea — adaugă Hartmann — atunci când, călare pe armăsarul său alb, defilează în fruntea batalionului”.

Partea a doua AICI


Magazin istoric, Anul VI, nr.3 (60), martie 1972

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: