Ienicerii, copiii de suflet ai padișahului (III) Pretorienii Istanbulului

ieniceriCătre sfârșitul sec. XVI, în Imperiul otoman s-au produs unele prefaceri esențiale, în special de ordin economic, în urma cărora forța armatei de spahii (armata ofensivă) a slăbit considerabil. Rezultatul a fost că balanța forței dintre Imperiul otoman și Europa a început să încline de partea celei din urmă. Stagnarea cuceririlor a declanșat criza otomană, care s-a manifestat de la început, cu toată ascuțimea, și în cadrul armatei, în primul rând în oastea robilor de Poartă.

Slăbirea forței militare și necesitatea continuării războaielor de cuceriri a subminat unitatea corpului ienicerilor. Dacă înainte primirea în cadrul lui era interzisă musulmanilor și reglementată cu o asemenea strictețe încât se spunea că mai degrabă se poate ajunge mare vizir decât ienicer, începând cu ultimii ani ai veacului XVI registrele corpului au fost deschise tuturor celor dornici să profite de privilegiile și solda ienicerilor, de la negustori și meșteşugari până la vagabonzi şi tâlhari.

Prima încălcare a reglementărilor de promovare la titlul de ienicer se pare că a avut loc în 1582, când Murad III a răsplătit, prin acordarea acestui titlu, pe toți cei care contribuiseră la buna desfășurare a sărbătorilor prilejuite de circumciziunea viitorului sultan Mahomed III.

Până în timpul lui Selim II (1566-1574), efectivul corpului ienicerilor nu a depășit 12.000-13.000; începând de la sfârșitul veacului XVI, s-a ridicat la peste 30.000, pentru ca peste o sută de ani să ajungă la 70.000, iar la începutul sec. XIX, în preajma desființării, să fie de aproape 120.000.

Dar cea mai mare parte a acestora erau ieniceri doar cu numele. Existau foarte mulți care nu puseseră niciodată mâna pe vreo armă, și tot atât de numeroși erau și cei care nu știau nici măcar unde se găsește cazarma unității căreia-i aparțineau. Părăsirea cazărmilor și renunțarea la instrucția militară au fost cauzate și de abrogarea interdicției privind căsătoria ienicerilor. Astfel, dintr-o forță a ordinii și puterii padișahului, corpul ienicerilor s-a transformat, la începutul veacului XVII, într-una a dezordinii şi a tulburărilor.

Primul care și-a dat seama de pericolul pe care ienicerii începuseră să-l prezinte pentru interesele și securitatea statului otoman a fost tânărul sultan Osman II (1618-1622). Dar îndrăzneala sa de a fi plănuit înlocuirea acestui corp cu o nouă oaste, recrutată din provinciile asiatice, a fost înecată în sângele primului regicid al ienicerilor. În același mod au pus capăt şi încercărilor lui Selim III (1789- 1807) de a introduce reforme vizând desfiinţarea corpului lor. Totodată, marii viziri și ceilalți înalți demnitari ai Porţii au început să devină victimele obișnuite ale nemulțumirilor ienicerilor, provocate de multe ori de intrigile celor care doreau să le ia locurile.

Lipsiți de autoritatea de altădată, sultanii – în marea lor majoritate simple jucării în mâinile marilor dregători și ale femeilor din harem – se aflau la cheremul ienicerilor, care îi detronau și întronau după bunul lor plac, câteodată numai pentru a stoarce substanțialul cadou de încoronare. Astfel, ienicerii au reeditat peste veacuri faima temută a pretorienilor din Roma antică.

Sultanul „ghiaur”

Manifestarea prin răzvrătiri, urmate de ucideri şi prădăciuni groaznice, a oricărei nemulțumiri sau dorințe, devenise obișnuintă în corpul ienicerilor; nu pregetau să pornească o răscoală chiar și de pe câmpul de luptă, așa cum s-a întâmplat de pildă în toamna anului 1687, când au părăsit frontul de la Varadin şi s-au îndreptat asupra Istanbulului. Nu s-au liniștit decât în primăvara următoare, după ce l-au răsturnat pe sultanul Mahomed IV, au ucis doi mari viziri și numeroși alți mari dregători. O altă răscoală s-a încheiat, cu.un rezultat asemănător, în 1730, o dată cu detronarea lui Ahmed III.

Lipsiți cu desăvârșire de instrucția militară, buni doar „să tragă asupra oalelor și să scoată sabia în fața caprelor” – cum îi caracterizează cronicarii otomani ai timpului – ienicerii deveniseră o adunătură nedisciplinată și lașă, gata să fugă de pe câmpul de luptă la primul foc de armă. Nu în același fel, însă, se purtau și în fața populației pașnice a capitalei și a celorlalte orașe ale Imperiului otoman, asupra cărora săvârșeau cele mai teribile samavolnicii; negustorii și meșteşugarii unor întregi cartiere erau siliți să le plătească dări regulate.

Multe distrugeri și victime nevinovate erau pricinuite și cu prilejul adevăratelor bătălii desfășurate între diferitele unități de ieniceri sau între ieniceri și alte corpuri militare. În 1772, spre exemplu, o bună parte a cartierului Galata a avut de suferit ca urmare a luptei dintre ortalele 25 și 64, luptă care a durat trei zile și trei nopți, antrenând peste 4.000 oameni.

Cel care a reușit să pună capăt tuturor acestor grozăvii ale ienicerilor a fost sultanul Mahmud II (1808-1839), supranumit şi kiafîr (ghiaur), datorită tendințelor sale de a introduce reforme europene. Din initiațiva lui, în primăvara anului 1826, s-au făcut înscrieri pentru o nouă oaste, numită eşkendji. La 12 iunie, detașamentele de eşkendji au început instrucția. Peste trei zile, ienicerii, înțelegând că stăpânirea intenționează să le lichideze atotputernicia, și-au scos cazanele în Et-meydan și au anunțat că vor parafa cu sânge crearea noii armate. Făcând o „listă neagră” cu numele celor care trebuiau să plătească cu capul luarea unei astfel de măsuri, ienicerii au început să devasteze capitala, ajungând până la atacarea și prădarea Sublimei Porți.

Sultanul a chemat eşkendjii şi unitățile credincioase de artilerie și marină și a scos drapelul verde al profetului, recurgând și la sprijinul populației capitalei, sătulă și ea de tot ceea ce îndura din partea ienicerilor. Porțile orașului au fost închise, Et-meydanul înconjurat, iar tunurile au început să bată asupra cazărmilor. Ienicerii supraviețuitori au fost executați sau surghiuniți. La fel s-a procedat și cu ienicerii din alte orașe, în capitală trimițându-se capetele tuturor ofițerilor de ieniceri, apoi un hatt-i hu-mayun al sultanului a anunțat oficial desființarea corpului ienicerilor. În acest fel s-a încheiat sângeroasa existență o unei oștiri care, prin istoria sa, a reflectat mărirea și decăderea unui imperiu.


sursa: Tahsin Gemil, Ienicerii, copiii de suflet ai padișahului în Magazin istoric, Anul VI, nr.3 (60), martie 1972

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: