Ienicerii, copiii de suflet ai padișahului (II) Cazanul sfânt

ieniceriOdjak, (corpul ienicerilor) aparținând oastei robilor de Poartă, era constituit din trei categorii distincte, împărțite, la rândul lor, în unități numite orta sau boluk, compuse din câte 100-500 ieniceri. Pe parcurs, numărul ortalelor s-a stabilizat la 196, indiferent de creșterea sau scăderea efectivului corpului. Fiecare unitate, comandată de către un ciorbadjî sau bolukbaşî, avea cazarma sa proprie, numită oda, la poarta căreia era înscris numărul și semnul său distinctiv. Comandantul suprem al întregului odjak era aga ienicerilor, ajutat de către un stat major, numit divanul agăi.

Hrana ienicerilor

Una din grijile de căpetenie ale statului otoman o constituia hrana ienicerilor, de unde și numele comandantului lor de unitate: ciorbadjî (cel care face ciorba).

Începând cu domnia lui Mohomed II Cuceritorul (1451-1481), ienicerii au putut cumpăra carnea necesară bucătăriilor lor cu numai 3 aspri okaua (1282 g), indiferent de fluctuația prețului pe piață, diferența fiind achitată de către vistieria statului. Carnea cu care se aprovizionau cazarmele ienicerilor era adusă săptămânal de la abatoarele dinafara Istanbulului și depozitată într-un loc special amenajat, numit Et-meydan (Piața cărnii); acest câmp a devenit, cu timpul, locul preferat de adunare al ienicerilor. Puterea şi privilegiile lor căpătaseră asemenea proporții, încât până și trecerea prin fața caravanei care aducea carnea la Et-meydan era socotit un sacrilegiu și pedepsită imediat cu uciderea nesăbuitului.

Cazanul sfânt

Un lucru sfânt pentru ei era cazanul ortalei, care servea nu numai pentru pregătirea mâncării, el constituind în acelaşi timp și simbolul coeziunii și forței fiecărei unități. Pierderea lui pe câmpul de luptă era socotită dezonoarea cea mai mare și pedepsită cu mazilirea tuturor ofițerilor unității respective. Exista și un cazan al întregului odjak, despre care se credea că ar fi fost sfințit de către întemeietorul sectei călugărilor bektaşizi, considerați părinții spirituali ai ienicerilor. Adunarea în jurul acestui cazan sau scoaterea din cazărmi a cazanelor unităților semnifica răzvrătirea.

Prima oștire cu uniformă

Fiind prima armată permanentă din Europa medievală, ienicerii au fost și cea dintâi oștire cu uniformă. Semnul lor distinctiv era boneta albă din postav, a cărei margine superioară se prelungea pe spate, acoperindu-le umerii. Erau îmbrăcați cu șalvari și cu un caftan lung din stofă albastră, ale cărui poale și le prindeau de brâul lat.

Rolul ienicerilor în luptă

Aflați în centrul dispozitivului de luptă otoman, ienicerii formau în jurul padișahului un zid puternic de nouă rânduri de trupuri, fier și foc; iar când însuși sultanul se avânta în iureșul bătăliei, toți ienicerii îl urmau, îmbărbătându-se și înfricoşând dușmanul cu strigăte ritmice de „hu” (el, adică Allah). De obicei, însă, corpul ienicerilor rămânea departe de volbura atacurilor pornite de oștirea otomană, limitându-se la apărarea vieții și taberei comandantului suprem. Este adevărat că ei participau și la asaltul cetăţilor sau al unor locuri greu de cucerit, dar nu toți, ci numai anumite detașamente de voluntari, atrași de perspectiva răsplăţii deosebite care îi aștepta pe cei rămași în viață. Cronicile otomane menționează neputința acestor „ieniceri de sacrificiu” de a cuceri, în 1476, la Valea Albă, punctul întărit de către Ștefan cel Mare. Numai exemplul personal al sultanului şi intervenția întregului corp de ieniceri a putut duce la ocuparea acestei poziții. În timp de pace, ienicerii asigurau, cu schimbul, paza Divanului imperial, a cetăților de la hotare, a orașelor.

Mitul

Mitul cu care au fost înconjurați ienicerii nu poate fi justificat, credem, decât prin faptul că Europa sec. XIV-XVI, impresionată și înspăimântată de succesele rapide ale otomanilor, a găsit explicația acestui fenomen în elementul nou, reprezentat de oastea regulată pedestră a ienicerilor. Disciplina lor a fost, incontestabil, superioară aceleia din armatele feudale europene ale timpului, însă departe de faima răspândită. Sursele otomane ale veacurilor XV-XVI — socotite veacuri de glorie pentru corpul ienicerilor — relatează câteva asemenea acte de „indisciplină”: răscoalele din 1444-1445, refuzul de a-l urma pe Selim I în expediția împotriva Persiei (1514-1515) — când ienicerii au tras cu muschetele chiar asupra cortului sultanului — încercarea din 1525 de a-l răsturna pe Soliman Magnificul și altele.


sursa: Tahsin Gemil, Ienicerii, copiii de suflet ai padișahului în Magazin istoric, Anul VI, nr.3 (60), martie 1972

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: