Moartea lui John Keats

john keatsJohn Keats – Decedat în 1821, la vârsta de 26 de ani

Cauza morții: tuberculoză
Locul de odihnă: cimitirul protestant din Roma
Ultimele cuvinte: rugându-și un prieten să-i ușureze respirația: “Ridică-mă, căci acum mor. Voi muri ușor. Nu-ți fie teamă. Slavă Domnului că a venit.”

Amintit, în primul rând ca poet, John Keats a fost și un medic licențiat ce și-a diagnosticat corect consumpția care i-a luat viața în mod tragic la numai 26 de ani. El mai avusese anterior contact personal cu această boală, molima secolului în care a trait.

Fiind cel mai mare dintre cei patru copii ai unui administrator de grajduri cu cai de închiriat din Londra, Keats a fost la vârsta de 15 ani martorul morții mamei sale în urma unei suferințe prelungite provocate de tuberculoză. Boala ei l-a afectat profund, astfel că el s-a hotărât să studieze medicina la celebrul spital londonez Guy’s, obținând licența în anul 1816. Ironia sorții a vrut ca unul dintre primii săi pacienți să fie fratele său Tom, a cărui suferință fatală era tot tuberculoza. Incapabil să prevină al doilea deces din familia sa, Keats a abandonat medicina, devotându-se poeziei, o pasiune ce debutase în tinerețe. Medicina fusese o deviere, o greșeală, însă, în același timp, un contact înfricoșător cu realitatea, deoarece el aflase despre caracterul molipsitor al tuberculozei și despre tendința bolii de a infecta familii întregi.

În vara anului 1818, Keats își petrecea vacanța pe insula Mull din arhipelagul scoțian Hebride, când a contractat o răceală ce nu-i mai trecea. Conștient de prevestirea sumbră a unei dureri de gât și febre persistente – mai ales, în cazul unui tânăr altfel sănătos ce fusese expus în două ocazii tuberculozei – Keats și-a orientat toată energia către poezie, pentru a uita și pentru a produce cât mai mult anii cei rămăseseră, care aveau să fie în număr de trei.

În vara următoare, el și-a petrecut vacanța pe insula Wight, o altă limbă de pământ încântătoare, dar înconjurată de mări cețoase și cu o atmosferă umedă și rece; doctoral nu-și respecta propriul sfat. Keats scria versuri în timpul zilei, iar noaptea compunea scrisori adresate prietenilor, mărturisind în una dintre acestea: “Descopăr că trupul îmi este prea slăbit pentru a mă putea ridica în picioare”. Dacă se odihnea și dormea adânc, gâtul nu-l mai necăjea, însă “la efort sau dacă este frig”, nota el, durerea “mă amenință fără oprire.”

Apropierea morții

Simptomul ce i-a anunțat apropierea morții și de care se temuse vreme de doi ani a apărut în seara zilei de 3 februarie 1820. În urma unei plimbări cu trăsura prin Londra, el s-a întors în apartamentul său, transpirat din cauza unei febre ridicate și tușind puternic. Abia îl ajutase prietenul său apropiat, Charles Brown, să se urce în pat, că poetul, într-o criză de tuse, a scuipat sânge într-o batistă. “Brown, adu-mi o lumânare să mă uit la sângele ăsta.” Brown i-a adus nu numai o lumânare, ci și un pahar mare de whisky. Poetul de 25 de ani a cercetat bucata de pânză pătată, concluzionând: “Este sânge arterial! Nu mă pot înșela văzând această culoare. Această picătură de sânge este condamnarea mea la moarte. Trebuie să mor.”

Din acea noapte, sănătatea lui Keats s-a deteriorat brusc, însă din mai multe motive. Principalul a fost tuberculoza, însă el a fost afectat și de o depresie adâncă în urma criticilor aduse poeziilor pe care le publicase. Un factor suplimentar de stres s-a manifestat sub forma încântătoare a logodnicei sale, Fanny Brawne. Keats era posesiv cu frumoasa tânără, iar refuzul ei de a se culca cu el din cauza bolii care îl măcina i-a provocat poetului crize de gelozie, el fiind convins că este vorba despre un alt bărbat.

Între ședințele de tratament în care medical său îi lua sânge, Keats și-a revizuit câteva poezii și i-a adresat logodnicei sale scrisori alternative pline de pasiune și acide. În iunie, el a început să resimtă intermitent iluzii de persecuție, dând vina pentru boala sa mai întâi, pe criticii literari și pe chinul pe care i l-au provocat aceștia, apoi pe Fanny Brawne, ale cărei vizite rare constituiau pentru el dovada infidelității ei.

Agonia

În luna august el a suferit o hemoragie pulmonară gravă. Cantitatea de sânge expectorată și culoarea întunecată a acestuia l-au încurajat să se gândească la sinucidere. Nu dorea să aibă parte de moartea agonizantă a mamei și a fratelui său. Fiind sfătuit să-și petreacă timpul rămas în căldura și aerul uscat al Italiei, Keats, însoțit de un prieten, pictorul Joseph Severn, a plecat pe mare în ziua de 13 septembrie.

Călătoria către țara ce ar fi trebuit să fie salvarea sa s-a dovedit un coșmar. Pe mările răcoroase, Keats a făcut febră expectorând sânge încontinuu. Apoi, în apropiere de Napoli, vasul a fost ținut în carantină o perioadă chinuitoare de zece zile, în urma zvonurilor de febră tifoidă. Delirând din cauza febrei și transpirând abundent, Keats plutea între viață și moarte, rugându-l de mai multe ori pe Severn să-l lase să-și ia viața.

Ajunși la Roma, cei doi s-au cazat în Piazza di Spagna, în clădirea devenită în prezent Casa Memorială Keats–Shelley. Plămânii săi sângerau zilnic, iar Severn s-a văzut nevoit să ascundă cuțitele și medicamentele toxice, deoarece Keats era hotărât să se sinucidă. El scria despre el însuși în mormânt: “Florile cresc deasupra mea” și, își întreba frecvent prietenul: “Cât va dura viața mea postumă?”

Moartea

În luna februarie a anului 1821, Keats a fost cuprins de o liniște interioară. A acceptat moartea și chinul premergător și a început să prețuiască devotamentul lui Joseph Severn, ajungând chiar să-l îmbărbăteze pe pictor în privința suferințelor ce-l așteptau: “Trebuie să fii tare, căci nu va dura mult”.

Pe data de 23 a acelei luni, la ora 11:00 seara, el l-a rugat pe Severn să-i ridice trunchiul pentru a putea respira mai ușor cu plămânii plini de lichid. Când acesta l-a tras către el, Keats l-a rugat: “Nu respira spre mine – ai respirația înghețată”. Severn s-a retras, iar Keats și-a rostit ultimele cuvinte: “Slavă Domnului că a venit”.

A fost un miracol faptul că John Keats a trăit atât de mult. Autopsia a arătat că în plămânii săi, practic, nu mai exista țesut sănătos. Întreaga masă a organului era îmbolnăvită și înnegrită de sânge.

A fost înmormântat pe 26 februarie în Cimitirul Protestant din Roma. Cu câteva zile înainte de a muri, el ceruse ca pe piatra sa funerară să nu fie scris niciun nume și, convins de caracterul trecător al operei sale, și-a compus epitaful: “Aici zace cineva al cărui nume a fost scris pe apă”.


sursa: Charles Panati, Cartea sfârșiturilor, trad.: Octav Ciucă, București, Orizonturi, 2005

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: