Rusia la 1900. Intelighenţia

john lockeDe ce acest cuvânt cu rezonanţă străină, „intelighenţie”, atâta timp cât există termenul de „intelectualitate”? Fiindcă avem nevoie de termeni diferiţi pentru a desemna realităţi diferite – în cazul de faţă, pentru a deosebi pe contemplatorii pasivi ai vieţii de oamenii de acţiune hotărâţi să o schimbe. Această din urmă atitudine a fost exprimată succint de Marx, în formula: „Filozofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă de a o schimba.” Termenul „intelighenţie” desemnează prin urmare acea categorie de intelectuali care vor să obţină puterea cu scopul de a schimba lumea. Este un cuvânt de origine latină, care la jumătatea secolului al XIX-lea a trecut din germană în rusă şi, după Revoluţia din 1917, din rusă în engleză.

Dacă nemulţumirile şi conflictele existente în orice societate sunt rezolvate în mod paşnic, sau dacă dimpotrivă se acumulează şi generează explozii revoluţionare – totul depinde în mare măsură de prezenţa/absenţa unor instituţii democratice capabile să răspundă revendicărilor societăţii printr-o legislaţie adecvată, sau de prezenţa/absenţa unei intelighenţii hotărâte să dirijeze nemulţumirea populară pentru a lua puterea. Intelighenţia radicală este aceea care transformă revendicările punctuale – deci rezolvabile – într-o atitudine generală de respingere a status quo-ului. Revoltele se petrec; revoluţiile se înfăptuiesc. Cei care le înfăptuiesc sunt „revoluţionarii de profesie”, mai exact intelighenţia radicală.

Două elemente trebuie întrunite pentru apariţia intelighenţiei. Primul este existenţa unei ideologii materialiste, conform căreia fiinţele omeneşti nu sunt creaturi unice dăruite cu un suflet nemuritor, ci entităţi pur fizice modelate de mediul înconjurător. Acest gen de ideologie conduce la argumentul că o transformare raţională a mediului în care trăieşte omul poate da naştere unui tip nou de fiinţă, dotată cu toate virtuţile perfecţiunii. E o convingere care face din reprezentanţii intelighenţiei adevăraţi ingineri sociali, justificându-le ambiţiile politice.

Al doilea element necesar este prezenţa unor oportunităţi economice care să-i asigure intelighenţiei autonomia: intelectualii reuşesc să se emancipeze de sub „tirania” stablishment-ului o dată cu dispariţia claselor sociale tradiţionale şi naşterea unor profesiuni liberale (precum acelea de jurnalist sau profesor universitar), în condiţiile existenţei unei economii industrializate care are nevoie de specialişti şi ale constituirii unui public cititor educat. Aceste condiţii, atunci când sunt însoţite de garantarea dreptului la libera exprimare şi asociere, permit intelighenţiei să-şi creeze o bază de sprijin în rândul opiniei publice, principalul mijloc de influenţare a situaţiei politice.

Intelectualii şi-au făcut apariţia ca grup distinct în Europa secolului al XVI-lea, în contextul naşterii unei societăţi secularizate şi al progresului ştiinţei. Erau gânditori laici, care abordau problemele tradiţionale ale filozofiei din afara cadrului teologic şi ecleziastic al lumii postclasice, cadru al unui adevărat monopol în materie speculativă. Asemeni filozofilor Greciei şi Romei antice, ei se considerau chemaţi să îi înveţe pe contemporanii lor virtutea şi înţelepciunea, să le arate cum să îşi modereze pasiunile şi să accepte părţile întunecate ale vieţii, inclusiv inevitabilitatea morţii.

Apoi, un nou tip de intelectual şi-a făcut apariţia. Acesta, impresionat de progresele ştiinţei şi de posibilităţile aparent nelimitate ale metodei ştiinţifice, nu vedea de ce omul nu şi-ar fi putut folosi percepţiile despre lume, pe care ştiinţa le făcuse posibile, pentru a ajunge să stăpânească natura. Aplicaţiile acestei idei erau foarte vaste. Metoda ştiinţifică (empirică) pleca de la principiul că numai ceea ce poate fi observat şi măsurat există cu adevărat. Ea punea sub semnul întrebării doctrinele teologice şi metafizice după care omul posedă un suflet nemuritor şi idei înnăscute, argumentând că observaţia ştiinţifică nu dovedea existenţa sufletului sau a respectivelor idei.

Primul care a trasat toate implicaţiile filozofice ale empirismului a fost John Locke, în lucrarea sa fundamentală Eseu asupra intelectului omenesc (1690). În scrierile sale politice, Locke a creat bazele pentru viitoarele constituţii liberale ale Marii Britanii şi Statelor Unite. Tratatul său filozofic, în schimb, a stimulat fără voia autorului un curent de gândire politică complet diferit, antiliberal.

Eseul punea sub semnul întrebării postulatul filozofiei şi teologiei occidentale despre existenţa în om a unor „idei înnăscute”, printre care s-ar fi numărat cunoaşterea lui Dumnezeu şi discernământul binelui şi răului. Afirmând că omul se naşte gata format în plan spiritual şi intelectual şi este prin urmare o fiinţă imuabilă, respectivul postulat favoriza o teorie conservatoare despre politică. De aici ideea că principiile guvernării trebuiau să fie aceleaşi pentru orice naţiune şi în orice epocă. Locke considera, dimpotrivă, că omul se naşte ca o placă de ardezie nescrisă, pe care senzaţiile fizice şi experienţa trasează acele date care fac din el ceea ce este. Liberul arbitru nu există: omul nu poate respinge ideile pe care simţurile i le înscriu în minte, aşa cum o oglindă nu poate „refuza, modifica, sau ascunde imaginile sau ideile cărora obiectele aşezate în faţa ei” le dau naştere.

Implicaţiile teoriei lui Locke despre cunoaştere, ignorate în propria-i ţară, au fost preluate şi dezvoltate în Franţa de unii gânditori radicali, precum Claude Helvetius. Inspirat de epistemologia lockeiană, acesta afirma în De l’esprit (1758) că, de vreme ce omul este modelat în întregime de mediu, un mediu perfect va produce în mod inevitabil fiinţe omeneşti perfecte. Mijloacele prin care poate fi atins acest obiectiv sunt educaţia şi legile. Prin urmare, scopul unui sistem social şi politic nu ar fi acela de a crea condiţii optime pentru realizarea potenţialului umanităţii, ci mai degrabă de a face această umanitate” virtuoasă”. Buna guvernare nu numai că asigură „un maximum de fericire pentru cei mai mulţi”, (formulă atribuită lui Helvetius) – ci remodelează literalmente omul. În acest principiu fără precedent îşi află originea atât ideologiile liberale cât şi cele radicale ale epocii moderne. El justifică intervenţia pe scară largă a guvernului în viaţa cetăţenilor.

Este o idee care prezintă o atracţie irezistibilă pentru intelectuali, dat fiind că îi înalţă din poziţia de observatori pasivi ai vieţii în cea de modelatori ai ei. Cunoaşterea superioară a ceea ce este raţional şi virtuos le permite să aspire la statutul de „educatori” ai omenirii. În timp ce oamenii obişnuiţi achiziţionează, pentru a-şi câştiga existenţa, cunoştinţele specifice profesiei lor, intelectualii – şi numai ei – pretind că se bucură de o cunoaştere „generală” a lucrurilor. Creatori ai unor „ştiinţe” despre om – ştiinţe economice, ştiinţe politice, sociologie – ei îşi asumă libertatea de a respinge ca lipsite de relevanţă practici şi instituţii pe care omenirea le-a fixat de-a lungul mileniilor, prin încercări şi erori. Acest gen de revoluţie filozofică a transformat o parte a intelectualităţii în ceea ce numim intelighenţie, categorie implicată activ în politică. Iar implicarea în politică face din reprezentanţii intelighenţiei politicieni, adică oameni care, sub pretextul că lucrează pentru binele comun, urmăresc în fapt realizarea propriilor interese.

Prin premisele lor, ideile lui Locke şi Helvetius conduc la două tipuri de rezultate practice. În ţările în care există instituţii democratice şi dreptul la liberă exprimare este garantat, membrii intelighenţiei îşi promovează obiectivele pe calea influenţării opiniei publice şi, prin ea, a legislaţiei. Acolo unde asemenea instituţii şi garanţii lipsesc, ei se coalizează într-o castă care atacă în permanenţă ordinea existentă, pentru a o discredita şi a deschide calea unor schimbări revoluţionare. Această din urmă situaţie era caracteristică Franţei în preajma anului 1789 şi Rusiei ţariste dinainte de 1905.


sursa: Richard Pipes, Scurtă istorie a revoluției ruse, trad.: Cătălin Pârcălabu, București, Humanitas, 1998

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: