Povestea sării (III) De la păstorii latini la Napoleon

sarePrin sec. IX î.Hr., păstorii de oi de la vărsarea Tibrului, care îşi duceau existenţa precară în Latium, o zonă plină de zmârcuri sărate, au început să extragă din apele acestora mai multă sare decât aveau nevoie pentru consumul propriu şi al turmelor lor. Surplusul l-au vândut vecinilor lor, sabinii, străbătând un itinerar botezat Via Salaria (Drumul sării). Treptat, Via Salaria s-a extins tot mai spre Răsărit până spre Adriatica, deoarece riveranii acestei mări, cu un coţinut salin sărac în partea sa de nord, aveau nevoie de sarea din Latium. Pe acelaşi drum au luat-o apoi alte articole comerciale ale latinilor – lână, postav etc., pentru ca în cele din urmă, tot pe Via Salaria, să mărşăluiască legiunile romane în drum spre cucerirea lumii antice.

Încă din vremuri străvechi, sarea a fost izvor de bogăţie şi în alte puncte ale globului. Herodot pomeneşte despre o rută de caravane care unea între ele toate oazele cu sare din deşertul Libiei. Până în zilele noastre, principala încărcătură a desagilor de pe cămilele care străbat Sahara este sarea. India scotea acest mineral din adâncurile solului încă înainte de invazia lui Alexandru cel Mare. Sarea extrasă la Palmyra reprezenta una dintre cele mai importante mărfuri în cadrul activului negoţ care se desfăşura între porturile Siriei şi cele din Golful Persic. Minele din zona muntoasă Sierra Nevada (Spania) au fost exploatate din plin încă din sec. V î.Hr. Etiopia ca şi Tibetul foloseau ocazional turtele de sare în chip de monedă.

Unul dintre punctele de plecare ale prosperităţii Veneţiei a fost momentul când locuitorii săi au învăţat să extragă clorura de sodiu din sursele destul de sărace pe care le ofereau mlaştinile lagunei, pentru a vinde apoi produsul astfel obţinut în întreaga vale a Padului. Veneţia a vegheat cu multă străşnicie la păstrarea monopolului asupra acestui comerţ: În anul 854, când localitatea Comacchio a încercat să o concureze, veneţienii au atacat-o prin surprindere, nimicind-o cu desăvârşire. Când o altă aşezare, Cervia, a făcut aceeaşi tentativă, Veneţia a anexat-o pur şi simplu.

În descrierea pe care ne-a lăsat-o asupra călătoriei sale în China, Marco Polo arată că impozitul asupra sării juca un rol important în cadrul veniturilor financiare ale împăraţilor moguli.

În Franţa dinaintea Revoluţiei din 1789, unul dintre cele mai apăsătoare biruri, la gabelle, se aplica asupra sării. Introdus ca un „expedient vremelnic“ în 1286, el a durat şapte veacuri, obligând fiecare familie să cumpere o anumită cantitate de sare din antrepozitele regale, indiferent dacă o consuma sau nu. Atunci când vistieria i se golea, monarhul descoperea brusc că supuşii săi au o nevoie sporită de sare. Desfiinţată în 1790, la gabelle a fost reînviată de Napoleon în 1806, într-o formă oarecum diferită. Dar ironia soartei a făcut ca, printre cauzele secundare ale înfrângerii sale în campania din Rusia (1812), să se înscrie şi lipsa de sare de care sufereau trupele şi caii.

Multimilenara bătălie pentru sare nu are ca temei o lipsă reală de depozite naturale. Numai în mări şi oceane există o cantitale de sare echivalentă cu întreaga masă a continentului european: aşternută pe cuprinsul tuturor continentelor de pe glob, pulberea albă care dă gust mîncării ar avea o grosime de peste 30 m.


sursa: Waverley Root, Mică şi incompletă poveste a sării, în Magazin istoric, Anul VI, Nr. 1 (58), ianuarie 1972

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: