Viața și opera lui Dante Alighieri (IV)

dante divina comedie Divina comedie

Anii de exil ai lui Dante au fost ani de peregrinări dificile dintr-un loc în altul – aşa cum el însuşi spune în mod repetat, cel mai explicit în Paradisul [XVII], în mişcătoarea jelanie a lui Cacciaguida „amar este gustul pâinii altuia şi… greu este drumul în sus şi în jos pe scara altuia”. Pe toată perioada exilului, Dante s-a simţit întărit de munca la marele său poem. Divina comedie a fost începută, se pare, înainte de 1308 şi terminată chiar înainte de moartea poetului, în 1321, dar datele nu sunt certe. În plus, în ultimii săi ani, Dante a fost primit onorabil în numeroase case nobile din nordul Italiei, în special de către Guido Novello da Polenta, nepotul remarcabilei Francesca, în Ravenna. Acolo, la moartea sa, Dante a avut parte de o înmormântare cu onoruri, la care au participat oameni de litere importanţi ai vremii, iar discursul funerar a fost rostit de însuşi Guido.

Intriga din Divina comedie este simplă; unui bărbat, considerat de mai toată lumea a fi Dante însuşi, i se permite, în mod miraculos, să facă o călătorie în lumea de dincolo, în timpul căreia vizitează sufletele din Infern, din Purgatoriu şi din Paradis. El are două călăuze: Vergiliu, care îI conduce prin Infern şi Purgatoriu, şi Beatrice, care îi prezintă Paradisul. Prin aceste întâlniri fictive care au loc din seara de Vinerea Patimilor din 1300, până în Duminica Paştelui şi puţin după aceea, Dante află despre exilul care îl aşteaptă (care, bineînţeles, se petrecea deja atunci când a scris opera). Acest mecanism îi permite lui Dante nu doar să creeze o poveste din exilul său în desfăşurare, ci şi să explice mijloacele prin care a reuşit să facă faţă nenorocirilor personale şi să ofere totodată soluţii pentru rezolvarea problemelor Italiei. Astfel, exilul unui individ devine un microcosmos al problemelor unei ţări întregi, ajungând, totodată, să fie reprezentativ pentru declinul umanităţii. Povestea lui Dante are, astfel, consistenţă istorică, dar şi o mare încărcătură simbolică.

Componenta structurală de bază în Divina comedie este cântul. Poemul constă în 100 de cânturi, grupate în trei secţiuni, sau părţi. Infernul, Purgatoriul şi Paradisul. Din punct de vedere tehnic, există 33 de cânturi în fiecare parte şi un cânt adiţional, în Infernul, servind drept introducere pentru întregul poem. În mare parte, cânturile variază între aproximativ 136 şi 151 de versuri. Rima poemului este terţina (aba, bcb, cdc, etc.) Astfel, numărul divin (trei) este prezent în fiecare parte a lucrării. Infernul lui Dante diferă de marii săi predecesori clasici atât prin poziţie, cât şi prin semnificaţie.

În Odiseea lui Homer (Cântul XII) şi Eneida lui Vergilius (Cântul VI), vizita pe tărâmul morţilor apare în mijlocul poemului pentru că în aceste cânturi plasate central sunt dezvăluite valorile esenţiale ale vieţii. Dante, deşi adoptă convenţia, transformă practica începându-şi călătoria cu vizita pe tărâmul morţilor. O face pentru că modelul spiritual al poemului său nu este unul clasic, ci creştin: călătoria lui Dante în Infern reprezintă actul spiritual al părăsirii lumii şi coincide astfel cu perioada în care a murit Hristos. (În acest fel, metoda lui Dante este similară cu aceea a lui Milton în Paradisul pierdut, în care sunt prezentaţi, în primul rând, Lucifer cel flamboaiant, dar nedesăvârşit şi îngerii săi căzuţi.)

Infernul

Infernul reprezintă un start fals în timpul căruia Dante, personajul, trebuie purificat de valorile degradate care îl împiedică să se ridice deasupra lumii sale decăzute. În ciuda naturii regresive a Infernului, întâlnirile lui Dante cu cei damnaţi se numără printre cele mai memorabile momente ale poemului: cei indiferenţi, păgânii virtuoşi, Francesa da Rimini, Filipo Argenti, Farinata degli Uberti, Piero delle Vigne, Brunetto Latini, papii simoniaci, Ulise şi Ugolino se impun în imaginaţia cititorului cu o forţă uimitoare.

A vizita Infernul este, aşa cum explică Vergiliu şi, mai târziu, Beatrice, un act extrem, dureros, dar necesar înainte ca vindecarea reală să poată începe. Acest lucru explică de ce Infernul este incomplet atât estetic, cât şi teologic. De exemplu, cititorii îşi exprimă deseori dezamăgirea faţă de lipsa de putere dramatică sau emoţională din întâlnirea finală cu Satan din cântul XXXIV. Dar pentru că această călătorie prin Infern semnifică, în primul rând, un proces de separare şi, astfel, este doar pasul iniţial într-o dezvoltare mai amplă, trebuie să se termine cu un anticlimax distinct. Într-un fel, acest lucru este inevitabil deoarece revelaţia finală a lui Satan nu poate oferi nimic nou: efectele triste ale prezenţei sale în istoria umană au devenit deja evidente în întregul Infern.

Purgatoriul

În Purgatoriu începe procesul dureros de reabilitare spirituală a protagonistului. De fapt, din punct de vedere moral, această parte a călătoriei poate fi considerată adevăratul punct de plecare al poemului. Aici, pelerinul Dante îşi îngenunchează propria personalitate pentru a se putea înălţa. Spre deosebire de Infern, unde Dante se confruntă cu un şir de modele de care trebuia să se lepede, în Purgatoriu, puţine personaje se prezintă drept modele; toţi penitenţii sunt pelerini pe drumul vieţii.

Dante nu este un observator distant, ci un participant activ. Dacă Infernul este un imn al înstrăinării forţate şi involuntare, în care Dante învaţă cât de dăunătoare au fost trecutele sale acte de credinţe, în Purgatoriul el ajunge să accepte drept cea mai potrivită esenţiala imagine creştină a vieţii ca pelerinaj. Aşa cum îi reaminteşte Beatrice lui Dante în magistrala sa întoarcere în paradisul pământesc, el trebuie să înveţe să respingă promisiunile înşelătoare ale lumii temporale.

În ciuda regimului aspru, Purgatoriul este tărâmul zorilor spirituali, în care se animă viziuni mai ample. În vreme ce doar într-un cânt al Infernului (VII), în care se discută Fortuna, există sugestii despre filozofie, în Purgatoriul se deschid vaste orizonturi istorice, politice şi morale. Este, în plus, un mare imn dedicat poeziei şi artelor. Dante a vrut să spună exact ceea ce a spus, proclamând, după mohorâtul peisaj infernal, „Lăsaţi poezia să se ridice din nou din morţi”. Există un singur poet în Infern şi nu mai mult de doi în Paradis, dar în Purgatoriu, cititorul îi întâlneşte pe muzicienii Casella şi Belacqua şi pe poetul Sordello şi află detalii despre soarta celor doi Guido, Guinizelli şi Cavalcanti, despre pictorii Cimabue şi Giotto şi despre miniaturişti.

În cercurile superioare ale Purgatoriului, cititorul îl observă pe Dante reconstruind tradiţia sa clasică, apropiindu-se apoi şi mai mult de marea tradiţie nativă a lui Dante (plasată mai sus decât tradiţia clasică) unde îl întâlneşte pe Forese Donaţi, aude explicându-se – într-o întâlnire cu Bonagiunta da Lucca – adevăratele resurse ale dulcelui stil nou, se întâlneşte cu Guido Guinizelli şi află cum l-a depăşit în talent şi meşteşug poetic pe poetul regional cel mai de seamă, Guittone d’Arezzo. Aceste cânturi reiau linia de gândire prezentată în Infernul (IV), unde printre păgânii virtuoşi Dante îşi anunţă propriul program pentru o operă epică şi îşi ia locul, „al şaselea la număr”, alături de scriitorii clasici. În Purgatoriu el extinde această tradiţie pentru a-l include pe poetul antic Statius (al cărui poem Thebaida a furnizat materialul pentru trăsăturile mai hidoase ale Infernului inferior), dar îşi arată totodată influenţele mai moderne provenite de la Guinizelli. La scurt timp după întâlnirea cu Guinizelli, are loc mult aşteptata întâlnire cu Beatrice în Paradisul pământesc. Astfel, Dante pare să fi luat de la clasici înţelegerea morală şi politică, precum şi concepţia despre poemul epic, cu alte cuvinte, o poveste-cadru, suficient de amplă pentru a cuprinde cele mai importante probleme ale zilelor sale, însă din tradiţia nativă a dobândit filozofia dragostei care formează materialul creştin al acestui poem.

Acest lucru înseamnă că Vergiliu, călăuza lui Dante, trebuie să facă loc altor îndrumători şi, într-un poem în general lipsit de dramă, respingerea lui Vergiliu devine singurul eveniment dramatic. Folosirea lui Vergiliu de către Dante este una dintre cele mai bogate achiziţii culturale din literatură. Pentru început, în poemul lui Dante, poetul latin este un exponent al raţiunii clasice. Este totodată o figură istorică şi este prezentat astfel în Infernul (I): „… odată eram bărbat, iar părinţii mei erau lombarzi, ambii din Mantua prin naştere. M-am născut pe vremea lui Iulius, dar spre final, şi am trăit la Roma sub bunul August, pe vremea zeilor falşi şi mincinoşi”. Vergiliu, în plus, este asociat cu ţara natală al lui Dante (face referiri la locuri contemporane din Italia), iar fundalul este, în întregime, imperial. (Născut pe timpul lui Iulius Caesar, el l-a preamărit pe Augustus). Este prezentat ca poet, iar subiectul marelui poem epic al acestuia suna remarcabil de asemănător cu cel a poemului lui Dante. „Am fost poet şi am cântat despre fiul drept al lui Anchises care a venit din Troia după ce mândrul oraş a ars.” Tot aşa, şi Dante cântă despre fiul drept al unui oraş, Florenţa, care a fost alungat pe nedrept şi forţat să caute, la fel ca Eneas, un oraş mai bun, în cazul său, oraşul ceresc.

Vergiliu este un poet pe care Dante l-a studiat cu atenţie şi de la care a preluat stilul poetic, a cărui frumuseţe i-a adus gloria. Dar Dante a pierdut legătura cu Vergiliu între timp şi, când spiritul lui Vergiliu se întoarce, este un spirit care pareslăbit de îndelungata tăcere. Dar Vergiliu care se întoarce este mai mult decât doar un stilist: el este poetul Imperiului Roman, un subiect foarte important pentru Dante şi un poet care a devenit un saggio, un înţelept, un învăţător moral. Deşi exponent al raţiunii, Vergiliu a devenit emisar al graţiei divine, iar întoarcerea lui este parte a reînvierii acelor credinţe simple, asociate cu credinţa timpurie a lui Dante în Beatrice.

Şi totuşi, Vergiliu de unul singur este insuficient. Nu se poate spune că Dante îl respinge pe Vergiliu; mai degrabă, el află cu tristeţe că niciunde în opera lui Vergiliu, adică în conştiinţa sa, nu a existat acel simţ al eliberării personale de sub robia istoriei şi a proceselor sale. Vergiliu i-a oferit lui Dante instrucţiuni morale pentru a supravieţui în exil, ceea ce constituie atât tema poemului său, cât şi a celui al lui Dante, dar el s-a ataşat de credinţa sa în procesele istoriei care, dat fiind punctul culminant atins de el în Imperiul Roman, l-au consolat profund. Dante, pe de altă parte, a fost hotărât să meargă dincolo de istorie, care devenise pentru el un coşmar.

Paradisul

În Paradisul se atinge adevărata împlinire eroică. Poemul lui Dante dă expresie acelor figuri din trecut care par să sfideze moartea. Impactul lor istoric continuă şi angajamentul lor le insuflă urmaşilor un sentiment de exaltare şi o dorinţă de identificare. În întâlnirile sale cu personaje precum stră-stră-străbunicul său Cacciaguida şi sfinţii Francisc, Dominic şi Bernard, Dante este dus dincolo de sine. Paradisul este un poem al împlinirii şi al întregirii, împlinirea a ceea ce s-a prefigurat în primele două părţi. Din punct de vedere estetic, el întregeşte elaboratul sistem de anticipare şi retrospecţie al poemului.


sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 5, Bucureşti, Editura Litera, 2010

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: