Nae Ionescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”

nae ionescuO înrâurire acută, dacă nu profundă, a avut-o asupra tinerei generaţii de scriitori care au frecventat Facultatea de litere din Bucureşti profesorul Nae Ionescu (n. 4 ianuarie 1890 — m. 15 martie 1940), care a putut să-şi lărgească sfera de activitate prin ziarul Cuvântul, în redacţia căruia au lucrat studenţii săi cei mai credincioşi. Ca şi Vasile Pârvan pe care-l imită şi continuă în chip învederat, Nae Ionescu (ajutat de nişte sprâncene mefistofelice şi de un rictus distant ironic) se refugiază în mitul personalităţii sale, preferind să-şi însceneze în penumbre filozofia, în faţa unui grup de fanatici, evitând sistematic lumina crudă a cărţii.

În necunoştinţa cursurilor sale, e greu a da o opinie definitivă asupra sistemului, dar se pot urmări ecourile (singurele dealtfel interesante aci) în literatura ciracilor, pentru care Nae Ionescu e un „geniu”, un factor fără de care nu se poate explica „viaţa civilă a României moderne”. „Când se va scrie istoria problemelor filozofiei româneşti, se va vedea că vreme de 15 ani de zile noi am fost contemporani Europei numai prin cursurile profesorului Nae Ionescu.”

Nae Ionescu nu e un filozof, el e ca şi Isus, un „învăţător”, un Socrate al României. Şi într-adevăr (spun elevii) „învăţătorul” aplică la curs tehnica socratică. El vorbeşte fără nici un sistem în vedere, în scopul de a produce în ascultător neliniştea metafizică, urmărind să provoace înaintea oricărei organizaţiuni filozofice „trăirea” problemelor, „experienţa”, „aventura”. Când ceva i se pare nelămurit, profesorul îşi mărturiseşte nedumerirea, aşteaptă ca problema să rodească singură, să se dezlege de la sine. Învăţătorul porneşte de la conceptul de viaţă, socotită ca o dramă istorică a umanităţii, ca suferinţă, şi-i scrutează finalitatea pe care o descoperă în mântuire (soteria) prin omenirea întreagă (simpatia). Viaţa este faptul primar privit ca un ce organic, direcţiunea ei fiind destinul.

La curs, filozoful ar fi vorbit despre creştinism şi iudaism, despre Renaştere (pare-se) şi despre Reformă, ar fi amintit de Origen. Izvoarele acestui program se ghicesc uşor. Metoda de a gândi în libertate, trecând fără temere printre contradicţii, este a şcoalei de înţelepciune de la Darmstatt, adică a lui Keyserling. Neliniştea, tragicul vieţii, iraţionalismul vin de la Kierkegaard, de la Martin Heidegger şi de la Şestov. Noţiunea de destin a devenit banală prin Spengler şi Keyserling. E foarte probabilă de asemenea înrâurirea lui Wilhelm Dilthey. Acesta porneşte de la conceptul de viaţă, profesând o Lebensphilosophie şi se apropie de Kant întrucât vede în natură o modalitate a spiritului nostru, dar şi de Hegel, fiindcă viaţa nu e un fapt individual, ci unul istoric. Noţiunile de „trăire”, „experienţă” (Erleben, Erlebnis), „structură” sunt tipic diltheyene. Dilthey a studiat (cu această tendinţă comună posthegelienilor de a se aplica la factorul istoric, de a căuta spiritul în concret) Renaşterea şi Reforma, în preocupările religioase (Nae Ionescu s-a făcut în ultima vreme teoreticianul unui ortodoxism raţionalist), se bănuiesc urmele ortodoxismului lui Berdiaieff şi ale catolicismului lui Massis. În Franţa reînviază thomismul (preocuparea esenţială a catolicismului ortodox este de a goni pe Dumnezeu din natură; şi în această operaţie aristotelismul e un bun auxiliar). Însă pasiunea pentru ezoteric, pentru senzaţiile rare, a sporit în occident interesul faţă de gnosticism. Acesta vede în existenţă o dramă, în care omul cu destinul său joacă rolul principal ca întrupare a spiritului. Oricât Origen ar fi combătut gnosticismul, el păstrează viziunea dramatică a Universului. Mântuirea în veac a lui Nae Ionescu este înrudită cu modul origenic de a pune problema sfârşitului (telos). Sfârşitul este întoarcerea în Dumnezeu, restabilirea stării dintâi (apocatastază).

Aceste idei, puţin curente în Universitatea noastră de după război, puteau să atragă prin inedit, totuşi n-ar explica fanatismul ciracilor. Adevărul este că Nae Ionescu nu construia un sistem, ci propaga o acţiune, al cărei program rămânea mereu în alb. Din teoria „trăirii”, el scoate invitaţia la „aventură”. Elevii săi sunt mai ales evrei, deoarece noţiunile de „viaţă”, „problemă”, „experienţă” le sunt acestora (obsedaţi de poziţia lor în societatea umană) mai scumpe decât acelea de „creaţie” şi „absolut”. Dar e urmat deopotrivă şi de tinerii cu aspiraţii politice, care văd în ideea de „trăire” îndreptăţirea acţiunii. Învăţătorul îi cheamă la Universitate spre a le ponegri filozofia contemplativă şi-i ia de braţ la redacţie spre a face cu ei „experienţe”.

El nu are personal şi principial nici o filozofie, afară de aceea cuprinsă în hotărârea de a primi directive de la viaţă. În locul individualului pune colectivul, în locul absolutului, relativul istoric. Filozoful se amestecă anonim printre oameni şi trăieşte toate contradicţiile, nedeosebindu-se de semenul său decât prin facultatea „de a formula, cât mai circulabil şi deci cât mai rodnic, sensul vremii şi al întâmplărilor pe care le trăieşte”. Deci (hegelianism reînviat pentru uzul politicianului) nu filozoful gândeşte, ci istoria, şi a trăi istoriceşte este a merge împreună cu toţi spre mântuire.

Ca individ, filozoful are o singură satisfacţie, aceea de a experimenta (indiferent de rezultate), de a rata. Cât mai multe ratări înseamnă cât mai multe trăiri, deci o maximă supunere la mersul istoric al colectivităţii spre liman. „Omul e singurul animal care îşi poate rata viaţa… Raţa rămâne raţă orice ar face…” Cum nu poţi fi filozof, dacă nu te supui colectivului, dacă nu faci politică, şi cum nu poţi „merge”, adică trăi toate ipostazele istoriei, dacă nu te schimbi, după un colectiv, inconsecvenţa în politică e ridicată la gradul de principiu filozofic: ,,fără sens e problema schimbării de atitudine. Eu nu ştiu dacă în activitatea mea gazetărească se găsesc schimbări de atitudine. Nu ştiu, pentru că nu m-am gândit încă la asta. Şi nici n-am să mă gândesc”.

Filozoful îşi intitulează, cu secretă maliţie, un volum cu termenul nautic Roza vânturilor, înţelege: în bătaia tuturor curentelor. De notat că acest volum este cules şi îngrijit de un admirator. Un alt elev avusese şi el intenţia de a face o culegere. De unde se poate deduce că „învăţătorul” fuge de sistem, el însuşi neavând nici unul, şi invită pe ciraci să „trăiască” acele din experienţele sale, perimate sau în curs, care le convin. Folosul practic al unei astfel de filozofii mai este şi acela ieşit din naivitatea adepţilor. Prin faptul că gînditorul formulează mai bine momentul, el e mereu căpetenia spirituală a momentului.

Că elevii n-au înţeles subtilitatea doctrinei, se vede din aceea că evreii atraşi de studiile sale iudaiste şi de vechea lui politică libertară (a vorbit chiar la căminul sionist) sunt surprinşi de contradicţie, în vreme ce ortodocşii naţionalişti îl cred de al lor. Filozoful a putut trece prin atitudinile cele mai opuse cu o candidă dezinvoltură, susţinând odată statul ca instrument tehnic, în afara conceptului de naţiune, şi altă dată statul naţional ortodox. Un evreu scrie o carte despre problema rasei sale şi învăţătorul îi dă o prefaţă scandaloasă. Evreii o socotesc antisemită, unii ortodocşi se tem ca şeful lor să nu fie atras în cursă de inamic. În realitate, prefaţa e sibilină şi nu face altceva decât să recunoască calitatea tragică a existenţei fiecărei
tabere.

Se poate presupune că Nae Ionescu a urmărit, orice s-ar zice, promovarea lumească, încercând toate căile de ajungere, cu mijloace la fel cu ale altora, dar cel puţin de o înaltă ţinută intelectuală. Dacă ar fi izbutit, s-ar fi oprit undeva. Dar e posibil ca, spirit aventurier, neliniştit, să se fi mulţumit cu zgomotul convertirilor şi arestărilor sale, cu însuşirea ce rezidă în aceste schimbări de a construi o gândire, după cum e probabil ca între toate experienţele una să-i fi fost mai plăcută organic (cea naţionalistă poate). Ratările şi inconsecvenţele sale seamănă cu acelea ale lui A. Gide.

Nae Ionescu e un sofist, un balcanic (n. Brăila) punându-şi oportunismul în termeni hegelieni şi diltheyeni, de o inteligenţă şi de o informaţie indiscutabile. Este un cabotin superior. Pus în faţa unei probleme el se întristează teatral şi declară cu malignă inocenţă studenţilor că „încă nu înţelege”. În timpul cursului, trece cu muzică o companie militară. Învăţătorul se repede la fereastră (făcându-se a se dezinteresa brusc de prelegere), o deschide, ritmează cu capul bătaia tobei mari, apoi întreabă pe studenţi:

” — Vouă nu vă place strada?”


sursa: George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (Ed. a II-a), București, Minerva, 1982

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: