Nicolae Steinhardt. Biografia și opera (II)

nicolae steinhardt

Steinhardt și Noica

În septembrie 1953, Steinhardt vizitează pe Noica la Câmpulung unde filosoful avea domiciliu obligatoriu. O prietenie strânsă se leagă între cineva care caută, cu ardoare, pe Dumnezeu și un filosof care crede că filosofia poate îndrepta lumea. Au o corespondență intensă și, când Steinhardt va fi arestat, se dovedește că scrisorile fuseseră interceptate de Securitate. În 1958, Noica este arestat împreună cu Vasile Voiculescu, Dinu Pillat, Sergiu George, Al. Paleologu, Vladimir Streinu, Theodor Enescu….

La 31 decembrie 1959, Steinhardt este convocat la Securitate și i se propune: a) dacă acceptă să fie martor al acuzării intelectualilor din „lotul intelectualilor mistico-legionari“ va fi lăsat în libertate și b) dacă nu acceptă, va lua locul în boxă alături de prietenii săi. Steinhardt cere trei zile de gândire.

Alegerea

Ce urmează este o frumoasă și emblematică parabolă morală, povestită și scrisă de cel care a trăit-o. Autorul acestui articol a auzit-o mai întâi povestită de Marin Preda, a ascultat-o, apoi, relatată în termeni mai exacți chiar de Steinhardt în timpul unei călătorii făcute împreună în anii ’80 în satul Lădești din Vâlcea. A citit-o, apoi, în scrierile confesive ale lui Steinhardt și în confesiunile prietenilor săi. Se poate pune temei, așadar, pe autenticitatea acestei istorii. De altfel, în Autobiografia pe care o scrie „din porunca Arhiepiscopului Herineanu și după îndemnul Părintelui Arhimandrit Serafim Man“, duhovnicul său, Steinhardt amintește de acest episod.

Cerând, dar, trei zile de gândire, Steinhardt se duce la tatăl său pentru a-i cere părerea dacă să accepte sau nu propunerea securității. Tatăl, un bătrân înțelept, îl ascultă cu atenție și-i spune la urmă: dacă vei accepta să fii martorul acuzării vei avea zile liniștite și nopți cumplite, dacă nu vei depune mărturii împotriva prietenilor tăi, vei avea nopți liniștite și zile teribile așa că n-ai de ales (citatul este o parafrază), i-ar fi spus bătrânul ovrei, ușor iritat că fiul său a putut pune în cumpănă cele două situații.

Steinhardt refuză, așadar, propunerea de a fi martorul acuzării și, în consecință, este inclus de securitate în „lotul mistico-legionar Noica-Pillat“. E judecat și condamnat la 12 ani de muncă silnică pentru crima de uneltire împotriva orânduirii statului. Este închis și trece prin închisorile de la Jilava, Gherla, Aiud până în august 1964, când este eliberat în urma grațierii generale a deținuților politici.

Botezul

Până atunci are loc în detenție un eveniment esențial pentru biografia spirituală a lui Steinhardt: la 15 martie 1960 în închisoarea de la Jilava, primește botezul. Devine, cu alte cuvinte, creștin ortodox. „Atunci – scrie el mai târziu – n-am mai șovăit și toate aprehensiunile și subtilitățile mele mintale au dispărut ca prin farmec. Eram sigur că nu voi mai rezista 12 ani și că voi muri în pușcărie. Nu voiam să mor nebotezat. Domnul din nou mi-a venit în ajutor“… A fost botezat în celula 18 „de pe secția a doua“ de ieromonahul basarabean Mina Dobzeu asistat de doi preoți greco-catolici, aflați în celulă. A fost stropit cu apă dintr-un ibric zmălțuit. Naș i-a fost Emanuel Vidrașcu, coleg de lot, fost director de cabinet al mareșalului Antonescu. Un botez, așadar, clandestin și cu caracter ecumenic. Steinhardt îl primește cu evlavie și mai târziu, va lăuda în mărturisirile sale pușcăria care i-a permis creștinarea. Un paradox pe care îl va repeta un alt fost pușcăriaș politic: Noica. Și el va elogia închisoarea pentru că, spune filosoful, aici a avut timp să-și pună ordine în concepte.

Trebuie luat din aceste propoziții nu lauda detenției (care nu poate fi în veci justificată), ci lauda spiritului care, în detenție, găsește o justificare pentru a supraviețui și pentru a nu se umili. Spiritul care ajunge, fie la conceptele filosofiei, fie la „credințoșenie“, după o formulă a lui Steinhardt.

Grațiat în 1964, Steinhardt se grăbește să desăvârșească Botezul (diaristul Steinhardt îl scrie totdeauna cu majusculă!) prin „mirungere“ la Schitul Darvari, unde primește, prin mâinile preotului Gheorghe Teodorescu, sfânta împărtășanie. Duce de atunci o viață creștină, conform regulilor stabilite de biserică.

Viața lui Steinhardt în pușcărie

Despre viața lui Steinhardt în pușcărie circulă multe istorii, cele mai multe, probabil, reale. Se zice că temnicerii, pentru a-l umili și mai mult, îl introduc, de pildă, într-o celulă în care se aflau închiși de mulți ani foști studenți legionari. Ideea prigonitorilor era de a-l pune pe Steinhardt într-o situație imposibilă în mijlocul dușmanilor săi tradiționali. Steinhardt descoperă însă că și dușmanii potențiali erau niște oameni nenorociți, doborâți de suferință. Are revelația milei, sentiment profund creștin. Altă dată, Steinhardt se oferă să îngrijească un deținut, fost legionar și acesta, grav bolnav, abandonat de medicii închisorii. Steinhardt îl curăță, îl hrănește și, în cele din urmă îl salvează de la moarte. Când bolnavul deschide ochii și observă cine este salvatorul său, îi șuieră printre dinți o injurie de o maximă vulgaritate. Steinhardt, netulburat, duce mai departe misia sa creștină îngrijind în continuare pe dușmanul care-l insultase… Scena a fost preluată de Marin Preda în romanul Cel mai iubit dintre pământeni.

Pentru faptele lui, Steinhardt este ținut în carceră, injuriat de paznicii patibulari, bătut, înfometat. Nimic nu-l face să renunțe. Se oferă să care în locul deținuților slăbiți de detenție hârdăul cu excremente din celulă, postește două zile pe săptămână, face de serviciu la curățenie peste rând, participă, în fine, la viața intelectuală a celulei, povestind din cărțile pe care le-a citit. Cei care l-au ascultat în această „Academie de sub pământ“ – cum îi spune Petre Pandrea, alt personaj al rezistenței intelectuale românești – mărturisesc că Steinhardt avea un dar remarcabil de povestitor și analist. Are o minte vioaie, deschide paranteze, știe să folosească termeni colorați, luați din cărți sau din limbajul străzii (fapt ce se observă și în scrierile sale), în fine, Steinhardt are din ce în ce mai mult vocație de duhovnic. Încurajează pe cei slabi și ajută pe cei neputincioși, deși nici el nu este o stâncă de robustețe.

Scăpat de detenție, face muncile cele mai grele și mai nepotrivite pentru un intelectual cu trupul șubrezit de cei peste șase ani de regim penitenciar: devine, de pildă, încărcător-descărcător pe un camion care furnizează marfă pentru „Alimentara“. În 1968 este victima unui accident de circulație și stă în spital multă vreme. La sugestia prietenilor săi (printre ei se află și Al. Paleologul) reîncepe să publice (traduceri, articole, mici eseuri) în „Secolul 20“ și „Viața Românească“… Un deceniu de traduceri spune el mai târziu. A tradus între altele Alain (Studii și eseuri. Păreri despre fericire, 1973), Rudyard Kipling (Stlky et comp., 1977).

Partea a treia AICI


sursa: Eugen Simion, Nicolae Steinhardt în Caiete critice, nr. 1-2 (231-232)/2007, Revistă editată de Fundația Națională pentru știință și artă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: