Nicolae Steinhardt. Biografia și opera (I)

nicolae-steinhardt biografiaSTEINHARDT, Nicolae (Nicu-Aurelian; 12.VII.1912, Com. Pantelimon – 29.III.1989, Baia Mare) eseist, diarist, critic literar, teolog.

Începuturile

Tatăl său, inginerul și arhitectul Oscar Steinhardt, conducea o fabrică de cherestea și mobilă în această comună (Pantelimon) situată la periferia Bucureștilor. Luase parte, ca ofițer în rezervă, la primul război mondial, fusese rănit la Mărășești și decorat cu „Virtutea militară“. O ramură a familiei Steinhardt se înrudește cu Freud, creatorul psihanalizei.

Steinhardt urmează clasele primare acasă, apoi la Școala „Clementa“ din București (unde se mutase familia), iar studiile liceale le face la „Spiru Haret“, liceu reputat, care număra atunci printre elevii săi pe Mircea Eliade și Constantin Noica. De confesiune mozaică, Steinhardt urmează (singurul dintre cei patru elevi izraeliți) cursurile de religie creștină din școală cu preotul Gheorghe Georgescu de la Biserica Sfântul Silvestru. Printre colegii de liceu se află și Al. Paleologu, Dinu Pillat, Alexandru Ciorănescu, Marcel Avramescu, Haig și Arșavir Acterian.

N. Steinhardt și E. Lovinescu

Steinhardt trece examenul de bacalaureat în 1929 și se înscrie la Facultatea de Drept și Litere din București pe care o absolvă în 1934. Frecventează, din 1934, Cenaclul Sburătorul. E. Lovinescu înregistrează în vol. IV din Agende literare, 16 noiembrie 1934, apariția lui „Steinhardt – Anthistius cu cartea lui de parodii“, iar peste două zile (18 nov.) prezența lui Anthistius la ședința de duminică. La 16 dec. 1934, aflăm tot din Agende literare, Anthistius (pseudonimul debutantului Steinhardt) „citește o parodie cu succes“. Participarea lui la Sburătorul este marcată de Lovinescu și în anii următori, până în 1940-1941. Tânărul Anthistius îl vizitează și în afara ședințelor de duminică, de pildă la 18 martie 1937 când, zice E. Lovinescu, vine „cu niște poezii a unuia din Giurgiu“. Peste oarecare vreme, Steinhardt intervine „pentru un rus (scandal politic)“. Amfitrionul Cenaclului are și un mic incident telefonic cu inginerul Steinhardt și avocatul Velescu – „pentru cele cinci volume Maiorescu“. Rezolvă cu bine incidentul. Inginerul Steinhardt este, se știe, tatăl lui Steinhardt (Anthistius).

În septembrie 1939, Steinhardt se întoarce de la Paris și-l vizitează pe E. Lovinescu, dovadă că acesta notează faptul în Agendă. În octombrie același an, criticul îi oferă romanele Mili și Acord final. În mai 1940, Steinhardt participă la o discuție în casa lui Lovinescu despre politică, laolaltă cu H. Papadat-Bengescu, Dinu Nicodin, Sanda Movilă, D. Carbea și, cu această ocazie, Dinu Nicodin „se demască filogermen“. „Mari discuții“ – zice amfitrionul Sburătorului. În august 1940, criticul se află la Brașov și ia dejunul la „ARO“ cu Steinhardt și Lola Romano. Relațiile, cum se vede, sunt cordiale chiar și în această istorie imposibilă. Steinhardt este primit prietenește la „Sburătorul“ și el însuși caută compania spiritelor democratice într-o istorie altminteri plină de discriminări aberante. Din Agende aflăm că, la 24 nov. 1941, Lovinescu îi expediază Agua forte… Athistius este numele unui personaj din Caracterele lui La Bruyère.

Colaborează din 1936 la „Revista Fundațiilor Regale“ (un articol despre Proust), apoi la „Libertatea“, „Universul literar“, „Viața Românească“. În colaborare cu prietenul său Emanuel Neuman (evocat, sub numele simbolic Manole, în Jurnalul fericirii) publică eseul teologic: Essai sur la conception catholique du Judaiisme (1935), iar în 1937 un alt eseu, Illusion et réalités juives. Susține teza de doctorat în 1936 cu studiul Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit. Face călătorii de studii în Elveția, Austria, Franța și Anglia. În 1939 intră, la recomandarea lui Camil Petrescu, în redacția „Revistei Fundațiilor Regale“, iar peste un an va fi „epurat“ împreună cu Vladimir Streinu și alți critici. Revine în redacție în 1944.

Războiul

Despre biografia lui în timpul războiului, Steinhardt va scrie într-o Autobiografie din 1987: „Reîntors în țară, nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu încetățenit prin lege individuală votată de Parlament și ofițer de rezervă, fiind socotit «erou din categoria a doua», care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii; ar fi cu toate acestea fățărnicie din partea mea dacă nu aș recunoaște că măsurile luate cu privire la evrei nu m-au întristat, dându-mi seama că guvernul țării – date fiind împrejurările – nu putea proceda altfel și admirând curajul și mărinimia sa în refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populației evreiești; afecțiunea mea pentru neamul românesc s-a întărit“.

Regimul comunist

Regimul comunist nu se arată deloc blând cu Steinhardt. E dat afară din casă și din barou. În Autobiografia citată scriitorul notează: „Greu m-am împăcat cu regimul introdus în toamna anului 1947. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat destulă voință și destulă luciditate pentru a nu mă lăsa prins în capcană de ademenirile acestui nou regim. Purtarea majorității coreligionarilor mei m-a surprins și m-a supărat, făceau jocul unui partid care, de altfel, avea să se descotorosească repede de ei. Am suferit alături de atâția alții, am fost dat afară din casă și barou și am dus-o foarte greu din punct de vedere material și sufletesc. Am fost și foarte bolnav, vreme îndelungată“.

Problema religioasă

Steinhardt își pune mai acut problema religioasă. Se simte atras din ce în ce mai mult de ortodoxie, grație, între alții, lui Virgil Cândea – reputat istoric al culturii și medievist de primă mărime. Studiază cu atenție literatura patristică și filosofia creștină, și după o vreme, se simte apt pentru convertire: „Eram, în realitate, apt pentru botez, – zice el în confesiunea citată mai sus, – îmi lipseau numai curajul și hotărârea de a face pasul final. Șovăiam, mi-era rușine, diavolul mă ispitea cu frica, smerenia, slăbiciunea; mă păstram în starea aceea confuză dintre dorință și panică, prielnică lenei și tergiversării. Mi-era și teamă, mă știam foarte necurat. Domnul lucrează însă în chip tainic și umblă pe căi misterioase“. Amână, totuși, acest pas hotărâtor pentru viața lui spirituală și morală (botezul va fi săvârșit de abia în 1960, în pușcărie).

Partea a doua AICI


sursa: Eugen Simion, Nicolae Steinhardt în Caiete critice, nr. 1-2 (231-232)/2007, Revistă editată de Fundația Națională pentru știință și artă

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: