Arde Londra ! Cataclisme ale istoriei. (VIII) Pasărea Phoenix

christopher wrenReclădirea orașului începu foarte repede, dar nu din inițiativa autorităților, ci a simplilor cetățeni. Rând pe rând, ei se înapoiau în City, curățau locul de ruinele afumate și își încropeau adăposturi provizorii.

În ziua de 13 septembrie, la o săptămână după stingerea focului, un locuitor din cartierul Blackfriars trecu la reconstrucția propriu-zisă a casei sale. Autoritățile au interzis, însă, cu desăvârșire orice asemenea inițiativă. Carol II era obsedat de planuri ambițioase, menite să facă din Londra cea mai modernă capitală a epocii. În acest scop, el se adresă câtorva proiectanți printre care se numărau memorialistul John Evelyn și un tânăr și necunoscut arhitect, Christopher Wren.

Ambii concepură planuri de mare amploare, dar realizarea lor ar fi necesitat subvenții pe care regele nu era deloc dispus să le acorde. Cum Londra, mai ales în calitate de prim port al țării, aducea cele mai însemnate venituri tezaurului regal dintre toate orașele engleze, Carol II renunță repede la mărețele lui visuri. Comisia de reconstrucții, numită de el, se întruni în nenumărate ședințe, fără a lua însă nicio măsură concretă.

Abia în februarie 1667 se adoptară câteva măsuri, printre care aceea de a folosi numai piatra și cărămida ca material de construcție. Casele trebuiau să se conformeze unuia din cele patru tipuri permise (reduse apoi la trei) și nu puteau depăși patru etaje nici pe străzile principale. Prioritatea la construcție o căpătară sediile marilor companii bancare și comerciale. Pavarea străzilor urma să se facă pe seama contribuabililor, înființându-se un nou impozit în acest scop.

Până în 1668 se clădiră 1200 de case, peste un an alte 1600 erau pe șantier. Orașul care se înălță treptat, ca o pasăre Phoenix din propria cenușă, nu era cu mult mai sistematizat decât vechea așezare. Doar câteva artere de circulație se lărgiră, devenind totodată mai drepte, mai puțin întortocheate. În rest, străzile și ulițele din „Cetate” rămaseră la fel de strâmte, la fel de sinuoase ca înainte.

Totuși, marele foc al Londrei din 1666 este considerat de istorici evenimentul care a jucat rolul cel mai de seamă în dezvoltarea ulterioară a capitalei britanice. După tragicul episod, „Cetatea” deveni tot mai mult un cartier exclusiv financiar și comercial, în care oamenii veneau numai pentru a lucra și nu pentru a locui. Cei nobili și bogați se deplasă la vest de ziduri, cei săraci și umili la nord și la est de această incintă.

Dintre cele 87 de biserici distruse, fură reclădite 51. Sarcina de a le construi pe toate reveni lui Christopher Wren, unul dintre cei mai mari arhitecți ai omenirii. Exemplar nu numai prin talent, simț artistic și ingeniozitate, ci și printr-o fantastică perseverență, prin capacitatea sa fără limite de a birui greutățile, el a muncit decenii de-a rândul pe zecile de șantiere de sub conducerea sa. Catedrala St. Paul, capodopera spiritului creator al lui Christopfer Wren, fu terminată în 1712, atunci când arhitectul avea aproape 80 de ani. Până în zilele noastre, nobila construcție constituie un simbol al Londrei, alături de celebrul Turn și de clădirea Parlamentului.


sursa: M. Nicolae, Arde Londra ! Cataclisme ale istoriei în Magazin istoric, Anul V, Numărul 12(57), decembrie, 1971

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: