Arde Londra ! Cataclisme ale istoriei. (V) Priveliște de groază

incendiu londraDimineața de luni începu destul de prost pentru rege, care abia închisese ochii în timpul nopții. Strigătele londonezilor, izgoniți de incendiu din sălașurile lor, răzbăteau acum limpede până la Palatul Whitehall. Primul raport prezentat lui Carol II semnala că unul dintre cele mai importante antrepozite de pe malul Tamisei fusese prefăcut în cenușă, ca și Oficiul poștal central, ca și numeroase alte case, printre care și cârciuma „Capul de mistreț”, frecventată de Shakespeare cu câteva decenii mai înainte.Pretutindeni, autoritățile erau depășite de evenimente: nu se cunoștea, nici măcar aproximativ, numărul locuințelor distruse de incendiu.

Înapoindu-se la locuința sa din ulița Seething, Pepys se apucă de împachetat, ducându-și lucrurile mai de preț și o parte din mobilă în grădină și punându-și la adăpost documentele oficiale și banii într-un cufăr de fier pe care-l avea în pivniță. Apoi, înainte de a se culca, la lumina tremurătoare a unei lumânări, Pepys se așeză la masă și notă cu grijă în jurnalul său toate evenimentele acelei zbuciumate zile.

În disperare de cauză, secretarii de stat, adunați în Consiliu, propuseră regelui adoptarea unor măsuri de urgență. De-a lungul frontului de foc fură instalate opt posturi de veghe, alcătuite fiecare din câte 100 de civili și 30 de ostași. Se ordonă, de asemenea, aducerea imediată la Londra a unităților militare din comitatele vecine cu capitala. Carol II și ducele de York luară personal conducerea operațiilor de limitare a dezastrului.

Rezultatele nu se dovediră însă prea strălucite. Întortocheatele ulițe și străzi ale Londrei erau din ce în ce mai aglomerate de torentul de oameni care fugeau de urgie, evacuându-se din incinta City-ului. Profitând de situație, birjarii și căruțașii pretindeau sume exorbitante pentru a transporta persoanele și mobilele celor amenințați de foc. Hoți și tâlhari mișunau prin „Cetate”, jefuind nu numai ruinele fumegânde, ci și pe mulți dintre supraviețuitori și nedându-se înapoi să înjunghie pe cei care cutezau să le reziste.

Din fericire, cetățenii începuseră să se organizeze singuri pentru a-și apăra orașul. Elevii școlii Westminster, salariații Companiei Indiilor Răsăritene, hamalii din docuri, vânzătoarele de la tarabele din piețe și mulți alți locuitori umili ai Londrei formară echipe de pompieri voluntari, care dărâmau clădirile cuprinse de flăcări sau formau lanțuri vii pentru transportul găleților cu apă.

Dar vântul care continua să sufle cu îndârjire zădărnicea multe dintre eforturile lor. Pe la amiază, focul răzbi în strada Lombard, unde firme înfățișând un cal alb, un cosaș sau un unicorn marcau sediile marilor bănci engleze. Pe la jumătatea după-amiezii, eleganta stradă era cuprinsă în întregime de flăcări. Focul mistuia acum mătăsurile și catifelele scumpe de pe rafturile magazinelor din apropiere. O imensă perdea de fum adusese cu sine o înserare prematură, barând drumul razelor soarelui. Prin rarele spărturi, astrul avea o culoare de un roșiatic ciudat, aproape sângeriu.

Patrulele militare se străduiau să împiedice jafurile, încercând în același timp să potolească o panică ce creștea necontenit. Mare parte din populație, din ce în ce mai convinsă că incendiul se datora unui complot, se înarmase cu bâte, săbii și topoare pentru a veni de hac vinovaților. Mulțimea devastă mai întâi atelierul unui zugrav de obârșie franceză, atacând apoi brutăria unui olandez, care tocmai se pregătea să-și pună pâinile în cuptoare. Fratele lui Carol II, ducele de York, care se afla prin împrejurimi, sosi la fața locului și porunci ca brutarul să fie aruncat în temniță. În cartierul Moorfields, o femeie fu cât pe-aci să fie linșată sub motiv că ducea în poală câlți cu care ar fi vrut să pună foc și care până la urmă se dovediră a fi niște scutece de copil.

Pe la ora 9 seara, incendiul ajunse la castelul Baynard, o fortăreață cu turle care domina, de peste două veacuri, cursul mijlociu al acelei părți din Tamisa care străbătea Londra. Martor al acestei scene fu celălalt memorialist de care am vorbit, John Evelyn. Cu inima frântă de durere, el scrise: „Londra a fost și nu mai este. O, ce priveliște de groază și sfâșiere! Dea Domnul ca privirii mele să nu-i mai fie sortit să vadă una ca asta.”

Partea a șasea AICI


sursa: M. Nicolae, Arde Londra ! Cataclisme ale istoriei în Magazin istoric, Anul V, Numărul 12(57), decembrie, 1971

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: