Să fie liniște !

iorgaProfesorul Nicolae Iorga cerea la cursurile sale – își amintește Eugen Lovinescu – o liniște sepulcrală; orice șoaptă i se părea un comentariu, orice foșnet de hârtie îl irita; nimeni nu putea intra mai târziu în sală, iar, odată intrat, nimănui nu-i era îngăduit decât să asculte sau să ia note; față de orice alte preocupări, el avea izbucnirea Nazarineanului față de zarafii din templu. Pentru a zugrăvi atmosfera exactă a acestor cursuri, E. Lovinescu povestește următoarea întâmplare:

„În cursul unor lecții asupra barbarilor, pânza uimitoare a cuvântării cădea cântăreț și monoton, când, deschizându-se brusc ușa sălii, intră un om, de o oarecare maturitate, roșcat, cu ochelari groși, pe care, deși nu era un student, profesorul îl primi ca pe un oaspete nepoftit. Omul salută și se îndreptă spre bănci. Făcându-i-se loc, își scoase tacticos paltonul, se așeză comod, privi circular și curios prin ochelarii de baga, întinse o foaie de hârtie, ascuți un creion – totul în mișcări încete, fără să observe încordarea din jur.

Privindu-l emoționați, așteptam un dezastru; din însuflețirea vorbei, presimțeam iritarea crescândă a profesorului; și, într-adevăr, intrând în labirintul unei fraze interminabile, pe când dezvolta în volute metodice definiția barbarilor: „barbari sunt cei care … barbari sunt acei care”, – după opt definiții rostite pe un ton tot mai iritat, domnul Iorga culmină printr-o nouă definiție: „barbari sunt acei care,venind la un curs, nu știu păstra cuviința necesară”.

Ca și cum nu ar fi auzit, oaspetele își scoase liniștit din buzunar un sul de ziare din care desfăcu unul cu un foșnet ce, în tăcerea emoționată a tuturor, luă proporții uriașe; citi câteva rânduri, îl împături apoi din nou.

Situația era încordată. În debitul său volubil, profesorul intercală din nou: „previn pe domnul din capul băncii a patra din dreapta că, de nu-l interesează ce spun eu, n-are decât să iasă din sală.”

Omul nu auzise nici de data aceasta; examinând sala îndelung, voi să intre în conversație cu un vecin, se răsuci, se uită pe geam și apoi se puse să scrie. Situația începea să devină acum tragică și, într-adevăr, dintr-o săritură, domnul Iorga se repezi de pe catedră și, în salturi, căzu amenințător peste musafirul rămas calm și indiferent. Câțiva studenți săriră în jurul omului care, punându-și flegmatic ochelarii, privi mirat la mulțimea ce-l înconjura.

Taina se dezlegă îndată: fără să știe, de altfel, românește, străinul era un ziarist din Viena ce se pregătea să trimită o corespondență despre Universitatea din București.” 🙂


sursa: E. Lovinescu, Memorii, Texte alese și postfață de Nicolae Balotă, București, Minerva, 1976

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: