Odiseea. (V) Ulise părăsește insula nimfei Calypso

uliseZeii hotărâră că Atena trebuie să-l ajute pe Telemah să se înapoieze acasă teafăr, ferindu-l de atacul pețitorilor. Lui Hermes i se ceru să zboare spre insula Ogygia, ducând nimfei Calypso poruncă să-l lase liber pe Ulise.

Stăpânul tunetelor îl trimise numaidecât pe Hermes la Calypso. Punându-și sandalele înaripate și luând în mână sceptrul, Hermes se avânta de pe Olimp iute ca gândul. Asemenea vulturului de mare, el zbură deasupra apelor și cât ai clipi din ochi ajunse în Ogygia. Tare frumoasă era insula aceea, plină de falnici platani, de plopi, pini, cedri și chiparoși. Poienele erau acoperite cu iarbă grasă, iar prin iarbă viorelele și crinii răspândeau o mireasmă minunată. Patru izvoare dădeau apă insulei și pâraiele țâșneau din ele, șerpuind printre copaci. Pe insulă se afla o peșteră răcoroasă, unde viețuia nimfa Calypso. Toată peștera era acoperită cu viță de vie, de care atârnau strugurii copți.

Când Hermes intră în peșteră, Calypso țesea cu o suveică de aur un văl cu dantele minunate. Ulise nu era acolo. El stătea pe o stâncă, lângă malul mării, ațintindu-și privirea în zare și plângea, gândindu-se la Ithaca lui dragă. Trist și singuratic, el petrecea acolo zile întregi.

Văzându-l pe Hermes, Calypso îi ieși în întâmpinare. Îl rugă să se așeze și-l ospătă cu ambrozie și cu nectar. După ce se sătură cu hrană zeiască, Hermes îi spuse porunca lui Zeus, regele zeilor și al oamenilor. Calypso se întristă aflând că trebuie să se despartă de Ulise, căci ea ar fi vrut să-l țină o viață întreagă pe insula ei și să-i dea nemurirea. Dar nu se putea împotrivi lui Zeus.

După plecarea lui Hermes, nimfa Calypso se duse pe malul mării, unde stătea Ulise întristat și-i zise:

– Ulise, nu mai plânge și nu mai fi mâhnit. Îți dau drumul să pleci în patrie. Ia îndată toporul și taie lemne pentru a-ți face o plută. Ai să pleci cu pluta și eu îți voi trimite vânt prielnic. Dacă aceasta este voința zeilor, te vei întoarce în patrie.

– Zeiță – răspunse Ulise – tu nu vrei să mă întorc în patrie, ci ai alte gânduri. Cum aș putea să trec marea furtunoasă pe o plută șubredă? Când nici corabia cea iute n-o trece cu bine totdeauna. Nu, zeiță, nu mă urc pe plută, până ce nu-mi faci jurământul neclintit al zeilor că n-ai de gând să mă duci la pieire.

– Pe drept se spune, Ulise, că tu ești cel mai înțelept și mai isteț dintre muritori! – grăi nimfa. Îți jur pe apele Stixului că nu urmăresc pieirea ta.

Calipso se întoarse în peșteră, împreună cu Ulise. În timpul ospățului ea încercă să-l înduplece să rămână și-i făgădui nemurirea. Îi spuse că dacă ar ști câte primejdii îl așteaptă în cale, n-ar mai pleca. Dar dorința lui Ulise de a se înapoia în patrie era prea mare și Calypso nu izbuti cu niciun chip să-l facă să uite de Ithaca lui dragă și de familie.

În dimineața următoare, Ulise începu să-și înjghebeze pluta. Patru zile se trudi tăind copacii, cioplind bârnele și bătând scândurile. În sfârșit, pluta fu gata, apoi îi puse un catarg cu o pânză. Calypso îi dădu merinde de drum și se despărți de dânsul. El desfăcu pânza, astfel că pluta, mânată de un vânt prielnic, se avântă în larg.

Se împliniră 18 zile de când Ulise plutea pe mare, căutând drumul după constelațiile Pleiadelor și Carului Mare. În sfârșit, în depărtare se zări pământ – era insula feacienilor. În acest timp, zeul Poseidon, care se întorcea de la etiopi, văzu pluta lui Ulise. Stăpânitorul mărilor se mânie, își luă tridentul și lovi în mare. Se stârni o furtună îngrozitoare. Norii acoperiră cerul și se făcu un întuneric de parcă era noapte. Suflând din toate părțile, vânturile ridicară valuri mari. Ulise se îngrozi. De frică, îi invidia pe eroii căzuți glorios sub zidurile Troiei. Un val uriaș se prăvăli peste plută, pe care o luară apele, iar Ulise se duse la fund, de unde ieși cu anevoie, încurcat de veșmintele pe care nimfa i le dăduse la plecare.

Ajungând-o din urmă, se agăță de plută și cu multă greutate se urcă pe ea. Vânturile aruncau mânioase pluta în toate părțile. Ba o gonea furiosul Boreas, ba Notos, ba gălăgiosul Euros, care la rândul lui o zvârlea mai departe lui Zefyros. În jurul plutei, valurile se ridicau cât munții.

Leucothea, o zeiță a mării, văzu prin ce primejdie trece Ulise. Ea ieși din mare sub chip de cufundar, se așeză pe plută și apoi își luă adevărata înfățișare. Zeița îi porunci să-și dea jos veșmintele, să se arunce în mare și să pornească înot spre țărm. Leucothea îi dădu un văl fermecat care să-l apere de primejdii. După ce-i spuse aceasta, ea se prefăcu iarăși în cufundar și-și luă zborul. Ulise se codea totuși să părăsească pluta. Atunci zeul Poseidon ridică un val uriaș cât un munte și îl răsturnă peste plută. După cum vijelia spulberă în toate părțile o grămadă de paie, tot astfel valul acela împrăștie bârnele din care era făcută pluta și Ulise abia izbuti să se agațe de o bârnă și să se așeze călare pe ea. Își rupse iute veșmintele de pe el, se înfășură în vălul dat de Leucothea, sări în apă și porni înot spre insulă. Zeul Poseidon îl văzu și zise:

– Ei, acum cred că-ți ajunge! Înoată pe marea furtunoasă până te-o culege cineva din valuri. Spunând acestea, Poseidon mână caii spre palatul său de sub ape.

Lui Ulise îi veni în ajutor zeița Pallas-Atena. Ea opri vânturile, în afară de Boreas, și începu să liniștească marea dezlănțuită. Două zile și două nopți pluti Ulise pe valurile mării furtunoase, care abia a treia zi se potoli. De pe creștetul unui val, el văzu că pământul nu e departe și se bucură nespus. Dar tocmai când se apropie de țărm, auzi vuietul fluxului. Valurile se spărgeau vuind între stâncile de pe coastă și pietrele de sub apă. Ulise ar fi pierit cu siguranță, zdrobit de stânci, dacă nu-i venea iarăși în ajutor zeița Atena. El izbuti să se prindă de o stâncă, dar un val în smulse și-l zvârli în mare. Acum el înota de-a lungul țărmului și căuta un loc pe unde să poată ieși la mal. În sfârșit, văzu gura unui râu și se rugă zeului acelui râu să-l ajute. Zeu îl auzi, își opri cursul și îl ajută să ajungă la mal. Eroul, istovit de înotul îndelungat, se prăbuși la pământ. Își veni anevoie în fire, apoi dădu jos vălul dat de Leucothea și, fără să întoarcă capul, îl zvârli în mare. Vălul o porni iute înot și ajunse în mâinile zeiței. Ulise găsi în apropiere de țărm doi măslini cu crengi dese, sub care era o grămadă de frunze uscate. Se vârî în ele, ca să se apere de frigul nopții, iar zeița Atena îl cufundă într-un somn adânc.


sursa: N.A. Kun, Legendele și miturile Greciei antice, București, Editura Lider

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: