Cum te poți rata ca scriitor – Alex Ştefănescu

cum-te-poti-rata-ca-scriitor-cateva-metode-sigure-si-250-de-carti-proaste_1_fullsizeAm citit în revista Contemporanul nr.12/decembrie 2009 o foarte bună cronică literară – Un manual de literatură la purtător – semnată de Răzvan Voncu. O reproduc aici.

„Îndemnat fiind să găsească un echivalent simbolic al criticii, E. Lovinescu a indicat lancea lui Ahile, care cu un capăt vindecă şi cu celălalt răneşte. Criticul dorea, astfel, să atragă atenţia că, pe lângă funcţia de afirmare a valorii şi de constituire a unui univers axiologic, critica o mai are şi pe cealaltă, ilustrată eminent, la noi, de Titu Maiorescu, de descurajare a non-valorii. În literatura noastră, totuşi, din cauza unei mentalităţi aparte a scriitorului român, cea de-a doua funcţie este exercitată – excepţie făcând câteva cazuri izolate – cu sfială şi intermitenţe. Dintotdeauna, criticii care au rostit mai insistent maiorescianul „În lături!” s-au bucurat de o reputaţie proastă, în timp ce aceia care şi-au îmbrăcat rezervele în somptuoase travestiuri au avut o imagine excelentă şi o posteritate liniştită.

Cazurile Ilarie Chendi şi, la antipodul lui, Perpessicius, sunt elocvente: Chendi, primul critic modern al Ardealului şi singurul critic adevărat din prima generaţie post-maioresciană, deşi a scris studii valabile despre Alecsandri, Eminescu, Creangă, se bucură şi astăzi de o reputaţie de rigiditate şi „răutate”, în timp ce autorul Menţiunilor critice, care nu a spus „nu” nici unei cărţi despre care a scris, este valutat superlativ. Perpessicius, de altfel, este părintele tăcerii critice: neputând, fiziologic, aş zice, să respingă o carte sau un autor lipsit de valoare, el prefera, asemeni albinelor, să îi viziteze numai pe cei mai mult sau mai puţin încărcaţi de daruri, tăcându-i pe ceilalţi…

Iată însă că unul dintre cronicarii literari cei mai constanţi şi mai însemnaţi ai ultimelor trei decenii, Alex Ştefănescu, a dus la capăt un demers unic în literatura contemporană: lectura a circa o mie de cărţi proaste şi selectarea a 250 dintre ele, pe post de „reţete” sigure de ratare în literatură. Raţiunea interesului său este una profilactică: după 1989, în condiţii de libertate a presei şi tiparului, în rafturile librăriilor au poposit nu numai cărţi autentice, ci şi mormane de maculatură literară. Puţine edituri, dintre miile care au apărut, dispun de o reală expertiză critică şi, oricum, nimeni nu poate opri pe cineva care doreşte neapărat să publice să îşi vadă numele tipărit pe o carte. Indiferent dacă este sau nu talentat, dacă ştie sau nu să scrie, dacă stăpâneşte sau nu gramatica elementară a limbii române. Sutele – nu e nici o exagerare – de asemenea „scriitori” sunt ocoliţi de critică, dar nu şi de cititori sau de presă, au parte de lansări, prezentări şi chiar publicitate.

Fraudarea mecanismelor profesioniste de validare a creat, în ultimii ani, reputaţii şi cariere scriitoriceşti: prezentatoare de ştiri, „vedete” mondene, politicieni locali, oameni de afaceri, eterni veleitari etc. au tipărit cărţi, au organizat campanii de promovare şi, în absenţa unui „Nu!” răspicat al criticii, au arborat false blazoane de scriitori. Alex Ştefănescu şi-a asumat misiunea ingrată de a-i citi pe aceşti impostori ai literaturii şi, mai ales, de a le arăta de ce produsele lor nu sunt literatură. Chiar şi numai pentru atât şi tot ar trebui să îi fim recunoscători.

Însă cartea – Cum te poţi rata ca scriitor. Câteva metode sigure şi 250 de cărţi proaste, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009 – care a rezultat din săptămânala corvoadă de a-i citi pe grafomani reprezintă mai mult decât o antologie a nonvalorilor din literatura actuală. Cifra prezentă în titlu (şi anume, 250) este, oricum, considerabil mai mică decât maculatura literară care a văzut lumina tiparului în ultimele două decenii. Alex Ştefănescu ne oferă, până la urmă, un foarte original, amuzant şi instructiv manual de literatură pentru începători. Totodată, şi un mic îndreptar de moralitate literară, căci criticul şi-a asumat cu bună ştiinţă postura de (fie-mi scuzată vorba proastă) „nasol” de serviciu al literaturii contemporane.

Cei care cred că volumul reprezintă un gest de cruzime şi de cinism al unui critic profesionist, faţă de un păcat venial (veleitarismul amatorilor), se înşeală amarnic: nu impostorii, ci profesioniştii literaturii sunt de mult o minoritate. A-i supune pe grafomani examenului rece, profesionist, este până la urmă singurul gest moral pe care îl poate face critica.

Evident, cartea este incomodă, cu toate că este scrisă foarte bine, cu un umor subtil şi o fineţe de condei remarcabilă. Alex Ştefănescu nu şi-a bătut joc de falsa literatură, ci a parcurs-o atent, cu creionul în mână, luând în serios creşterea ei cantitativă din ultimii ani. El nu şi-a propus să rămână, maiorescian, la îndemnul „În lături!” şi la selectarea citatelor care justifică judecata de valoare negativă. În spatele munţilor de literatură proastă, criticul vede fenomene de sociologie literară, de la sechelele regimului comunist (decelabile, bunăoară, în proliferarea literaturii „patriotice”) la tarele tranziţiei (cum ar fi fenomenul „baronizării” literaturii). Acestea sunt cele care îl determină, în cele din urmă, să facă sacrificiul de a-şi abandona pentru moment uneltele cu care operează în cronicile sale, şi de a se întoarce la abc-ul literaturii. Abc peste care unii – foarte mulţi, tot mai mulţi – au sărit.

Cum spuneam, e o carte incomodă. Atât pentru categoriile de rataţi ai literaturii pe care le sugerează, cât şi pentru cititorul obişnuit, care de regulă caută în cartea de critică valorile literaturii curente, iar nu nonvaloarea. Alex Ştefănescu îşi asumă, cu altruism, şi acest risc, al alcătuirii unui volum ce nu se va bucura, mai târziu, de reveniri. Critica rămâne, se ştie, mai ales prin ce afirmă, nu prin ceea ce neagă. Cineva trebuie, totuşi, măcar din când în când, să o facă şi pe asta. Îndrăznesc să spun că Alex Ştefănescu o face într-un mod ce va asigura cărţii de faţă o viaţă mai lungă.

În primul rând, Cum te poţi rata ca scriitor interesează sociologia literară, mai mult decât simpla istorie literară. Ea răspunde, direct şi indirect, unei întrebări care frământă de mai multă vreme sociologia şi psihologia: ce îi determină pe unii oameni cuminţi – medici, ofiţeri, economişti, politicieni, ziarişti, prezentatori TV, profesori, strungari sau fierari-betonişti –, să abandoneze domeniul în care s-au afirmat şi să se facă de râs în literatură? Veleitarismul nu este numai o plagă a literaturii, el este înainte de toate un fenomen psihologic şi sociologic. Volumul lui Alex Ştefănescu ne sugerează, în acest sens, unele răspunsuri şi explicaţii.

În cazul unora dintre aceşti veleitari, de pildă, de vină este confuzia de planuri. Incapacitatea de a distinge între util şi frumos îi face, de pildă, pe unii medici foarte buni în profesiunea lor să creadă că ar putea fi la fel de buni şi în literatură. În cazul altora, de vină este deficitul de educaţie, care îi face să nu perceapă nici astăzi, la un secol şi ceva după Maiorescu, specificul esteticului. Mulţi concetăţeni de-ai noştri cred că sentimentul sau povestirea echivalează cu poezia, respectiv, proza. Latura de meşteşug superior a literaturii, sistemul ei, întreaga complexitate a scrisului, toate acestea le scapă. Din coincidenţa că literatura foloseşte, ca şi comunicarea simplă, aceeaşi limbă română, unii trag concluzia că nu este nicio diferenţă între ele, iar cine o poate practica pe cea de-a doua, o poate practica la fel de bine şi pe prima. Din lipsă de cultură generală şi dintr-o proastă educaţie literară, ei sunt incapabili să facă diferenţa între intranzitivitatea limbii literaturii şi tranzitivitatea limbii comunicării cotidiene.

Mai există, însă, pe lângă explicaţiile de mai sus, şi o alta. Literatura continuă să ofere, în mod paradoxal, iluzia unei reuşite sociale sau, în orice caz, a unei prezenţe publice. Cartea lui Alex Ştefănescu e populată de tot soiul de oameni care nu au nimic de spus, al căror scris violentează logica şi, adesea, gramatica, dar care îşi propun să devină cu orice preţ scriitori. Pentru noi, profesioniştii, năvala acestor nechemaţi nu are sens, căci răsplata, chiar în cazul scriitorilor cu adevărat valoroşi, nu e niciodată pe măsura efortului. Din literatură nu se poate trăi, iar răsplata morală nu vine decât rareori. De multe ori, avem chiar sentimentul inutilităţii depline.

Ei bine, toate aceste inconveniente reale, în ochii profesioniştilor literaturii, nu sunt suficiente pentru a tempera vanitatea de a fi scriitor. Pur şi simplu, unii suportă greu povara anonimatului social; alţii, dimpotrivă, au rămas cu imaginea scritorului din anii ’60-’80, când literatura conta şi, în lipsă de altceva, literarul era o vedetă a spaţiului public.

Un alt fenomen pe care îl identifică Alex Ştefănescu, şi anume nevoia de legitimitate (se-nţelege, de legitimitatea pe care o conferă publicarea unei cărţi), depăşeşte graniţele literaturii. Este, de fapt, un fenomen social amplu, pe care îl vedem pe stradă, la televizor, în societate, zi de zi şi (vorba lui Lenin) în proporţie de masă. Obsesia de a fi scriitor, în absenţa valorii, nu este decât o altă formă a maniei reprezentării, echivalând cu a-ţi cumpăra o vilă, o maşină de lux sau o bijuterie scumpă. Sigur, a publica pare un gest oarecum mai nobil, însă în esenţă e la fel de imoral şi produce o consecinţă mai dăunătoare, cultural şi social, decât aglomerarea de maşini „bengoase” în Piaţa Dorobanţi: confuzia valorilor.

Unele forme ale acestei obsesii frizeză patologicul. Cutare scriitoare, demult uitată şi, în fond, niciodată băgată în seamă de critică şi de cititori, ne readuce în atenţie… poemele ei proletcultiste (doamna voia să spună, în realitate, realist-socialiste, dar nu stă foarte bine nici cu teoria literară). Alţii, în special eseiştii, exhibă discursuri total aberante, ce semnalează adevărate fracturi ale gândirii, căci nu gândim decât în cuvinte, iar cine scrie delirant e puţin probabil că gândeşte aşezat şi raţional.

Anumite teme sunt şi rămân predilecte pentru grafomani, iar Alex Ştefănescu le identifică fără dubii în textele pe care le parcurge. Mama, patria, Eminescu sau iubita sunt cele mai frecvente. Onorabilitatea lor de principiu îi îndeamnă pe pseudo-scriitori să creadă că, oricum ar arăta poezia lor de iubire sau comentariul lor despre Eminescu, este bine, întrucât (cred ei) validitatea temei acoperă invaliditatea textului. Şi pe aceştia, criticul îi readuce cu picioarele pe pământ, trasând cuvenitele distincţii şi reamintindu-le ceea ce alţii, din indiferenţă sau dintr-o omenească îngăduinţă, au uitat să le semnaleze: obligativitatea valorii, a talentului, a meşteşugului, a originalităţii…

Desigur, nu toate opţiunile lui Alex Ştefănescu sunt universal acceptabile. Vreo 4-5 dintre scriitorii cuprinşi între copertele cărţii sale sunt recuperabili sau, pur şi simplu, n-au fost prinşi în cel mai bun moment al lor. A-i amesteca pe Ioan Buduca, Ştefan Caraman sau Marius Ianuş, chiar în momentele lor cele mai puţin faste, cu Teodor Răpan, Constantin Buligonea, Marin Beşcucă, George Anca ori Ion Roşioru, înseamnă a submina cumva însăşi premisa cărţii: scriitorii adevăraţi, când ratează, fac totuşi literatură, nu ceva care seamănă a literatură…

Însă valabilitatea generală a demersului este incontestabilă. Cineva, repet, trebuia să le spună grafomanilor că sunt grafomani şi, mai ales, de ce sunt grafomani. Cei câţiva scriitori valoroşi pe care îi veţi găsi în carte nu schimbă cu nimic tabloul. Până la urmă, şi Beethoven a compus un acord pe care nu l-a înţeles nimeni, de ce n-ar scrie şi scriitorii buni cărţi proaste…

Bănuiesc că Alex Ştefănescu a fost conştient de la bun început de condiţia ingrată a cărţii sale. Până şi comentariul meu este nevoit să se mărginească la aprecieri de ansamblu, întrucât, prin forţa lucrurilor, nici discursul critic nu poate atinge, parcurgând textele unor impostori ai literaturii, culmi ale exegezei: un profesor universitar, silit fiind să o facă pe învăţătorul, nu-şi foloseşte decât o câtime din ştiinţa de carte şi din talentul didactic de care dispune.

Utilitatea cărţii lui Alex Ştefănescu, în ordine teoretică şi istorico-literară, este, fie şi în aceste condiţii, apreciabilă. Din nefericire, nu acelaşi lucru se poate spune despre eficienţa ei: mă tem că grafomanii vor continua să prospere şi după această demonstraţie despre ce este şi, mai ales, despre ce nu este literatura. Nu cred că Alex Ştefănescu, în ciuda optimismului său funciar, şi-a făcut iluzii în această privinţă…”

Anunțuri

Un răspuns

  1. Stefanescu ar fi trebuit sa inceapa aceasta carte cu dansul, pentru ca si el e la fel de talentat cum sunt si cei despre care scrie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: