Cărțile care mor

cryreadingCam toate cărţile care ne trec prin mână au trista însuşire de a nu ne lăsa nici o impresie. Le citim cu o dispoziţie vagă de fiinţe plictisite şi, chiar dacă pe moment ele par să ne transmită ceva, măcar o minimă emoţie, peste o vreme nici nu ne mai amintim de ele. Le uităm, pur şi simplu, de parcă nu le-am fi deschis nicicând, până într-atât de stearpă le-a fost lumea lor lăuntrică.

Există o moarte sufletească a cărţilor, şi ea este cu atât mai tristă cu cât cauza ei nu stă în paginile lor, ci în sufletul cititorilor. E un adevăr banal că, înaintând în vârstă, putința de a ne lăsa în seama ficţiunii livreşti scade tot mai mult. Lecturile care ne-au format fiinţa şi, uneori, ne-au hotărât destinul, le-am avut întotdeauna în tinereţe. După acest moment al exaltării juvenile, nu mai urmează decât exersarea premeditată a unei aptitudini ce transformă pasiunea tinereţii în rafinamentul tehnic al maturităţii. Suplinim emoţia scrisului prin tehnica lui şi, astfel, îl omorâm cel mai adesea. Iar dacă mai facem şi greşeala de a ridica ştacheta exigenţei până acolo încât ne jurăm că nu vom publica nimic decât atunci când vom fi siguri că am atins perfecţiunea, vom ajunge să murim la propriu, fără să mai apucăm să publicăm ceva. În acest caz, cărţile pe care am fi putut să le scriem încetează de a mai fi un paravan mnezic, adică un filtru al amintirilor şi al fantasmelor noastre, preschimbându-se, în schimb, în simptomele unei vocaţii răposate.

Cu alte cuvinte, o carte poate muri în două momente: la lectură sau la scrierea ei. În primul caz, nu cărţile mor, ci noi murim ţinându-le în mână şi răsfoindu-le cu ochi morţi. În cel de-al doilea caz, vom omorî cărţile altfel, fie scriindu-le prost şi omorându-le din faşă, fie scriindu-le bine, dar omorându-le ulterior, prin lipsa îndrăznelii de a le publica. Iar o fatalitate a lumii noastre scriitoriceşti este că de pu­blicat îndrăznesc să o facă cei care nu ar trebui să o facă, în schimb, cei care ar trebui să o facă nu îndrăznesc. Apoi, cărţile care mor sunt precum un ecran mat care nu mai îngăduie o iradiere personală din rândurile lor. Le citeşti cu senzaţia că asişti la deshumarea unui sicriu gol. Le-a dispărut căldura, emoţia şi viziunea, nu a mai rămas decât o înşiruire inertă de cuvinte goale. De aceea, fiecare pagină aduce cu un paravan opac, prin care nu mai poţi vedea nimic.

Pe vremuri, paravanul era o piesă de mobilier, alcătuită din mai multe părţi rabatabile, pe care o puteai împături sau despături după voie, atunci când aveai nevoie să ridici un perete despărţitor într-o cameră. Paravanul ascundea ochiului gesturile sau goliciunea persoanei aflate în spatele lui. Cu toate acestea, ciudăţenia paravanului stătea într-un detaliu de alcătuire: pânza sau hârtia care îi acoperea panourile era suficient de opacă spre a nu lăsa să se distingă detaliile trupului, dar şi destul de subţire pentru ca măcar conturul mişcător al unei persoane să se întrezărească prin ele. Prin paravan nu puteai vedea, în schimb, puteai ghici o formă, imaginaţia ta completând la iuţeală ceea ce vederea nu îţi putea da. Pe scurt, paravanul nu arăta nimic, dar sugera foarte mult, încărcând o banală făptură cu nişte semnificaţii erotice pe care, altminteri, în lipsa pravanului, aceeaşi făptură nu le-ar fi avut deloc. Iată de ce paravanul este un ecran care ascunde ceva arătându-l. Sau, mai precis, paravanul opreşte simţurile eli­berând imaginaţia.

Mecanismul inspiraţiei artistice tocmai în asta stă: într-o fantezie debordantă iscată de o frustrare acută în faţa sărăciei de detalii perceptive. Aşa se face că un paravan te incită mult mai mult decât dacă, în lipsa lui, ai putea privi nestingherit lumea din jur. O pagină de carte ar trebui să aibă exact efectul unui paravan: să incite imaginaţia prin indicarea câtorva detalii sugestive. Când colo, majoritatea îţi deapănă pe dinainte cuvinte şi numai cuvinte, aşadar procesiuni lexicale seci, din care nimic nu trece în mintea cititorului.

Sunt cărţi la a căror lectură regreţi că nu ai apucat vremurile descrise în paginile lor, cum sunt altele pe care regreţi că le-ai deschis. De pildă, cărţile în care intru cu voluptate sunt inspirate de perioada interbelică. E un farmec aparte în ele, unul amintind de patina pe care uzura timpului o întipăreşte în lucruri. Le citesc regretând că lumea aceea a murit, intuind totdată că asemenea cărţi nu mai pot fi scrise astăzi. Ceva s-a stins iremediabil în sensibilitatea noastră estetică, o anume aplecare spre detaliile fragile şi spre respectarea scrupuloasă a convenţiilor şi pudorilor. Fără ele atmosfera vremii îşi pierde distincţia şi, în contrast cu ea, lumea de astăzi este una din care parcă orice urmă de maiestate a pierit. În faţa acestor cărţi, simţi că cititorii sunt cei care au murit pentru ele şi că, din lipsa unui public în stare a se ridica la farmecul lor, soarta lor va fi aceeaşi cu a celor mai proaste cărţi. Uneori cărţile mor şi aşa.

sursa: Sorin Lavric, Cărțile care mor în Revista Luceafărul

One response

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: