Romanitatea românilor în viziunea istoricilor străini. (III) Politizarea ideii romanității românilor

roesler

Robert Roesler

Ideea romanității nord-dunărene s-a îmbogățit cu două elemente noi în secolul al XVI-lea. Primul este legat de începutul scrisului în limba română, iar ce de-al doilea de începutul politizării ideii originii romane a poporului român. Astfel, romanitatea românilor devine un element component al unei anumite ideologii politice a vremii, fie că era vorba de cea a papalității, fie de cea a unor potentați laici. Și unii și alții susțineau pretențiile politico-spirituale. Cei care se considerau moștenitorii politici ai Romei (papa sau împăratul) pun accentul pe apartenența etnică a Daciei la Imperiul Roman, pretențiile lor fiind înfățișate în Țările Române ca un fel de recucerire. Cei care nu puteau invoca acest lucru făceau apel la romanitatea românilor, știind prea bine că la afirmarea ei românii erau deosebit de receptivi.

Domnia lui Mihai Viteazul a marcat o epocă în istoria românilor, dar șă în cea a ideii romanității lor. Grație victoriilor strălucite obținute de domnul român împotriva oștilor turco-tătare, românii au devenit cunoscuți în întreaga Europă. Cunoașterea originii lor romane a depășit cadrul relativ restrâns al umaniștilor vremii pentru a se difuza în cele mai largi cercuri ale societății europene. Stăpânirea lui Mihai Viteazul în Transilvania i-a atras însă ostilitatea nobilimii maghiare, reflectată puternic în izvoarele vremii.

Această schimbare de atitudine a nobilimii maghiare se poate exemplifica cu un caz tipic, cel al lui Ștefan Szamoskozy (1565-1612). În timpul studiilor sale umaniste la Heidelberg și Padova a publicat o lucrare în care a dedicat un capitol Daciei romane unde scria că românii sunt urmașii romanilor, descendența lor fiind atestată de limba acestora, care s-a desprins din limba latină. Umanistul maghiar a suferit mult în timpul stăpânirii lui Mihai în Transilvania. La moartea domnitorului a compus un epitaf în care îl judeca aspru pe Mihai („Nero verus„). Schimbarea de atitudine s-a manifestat și în privința opiniei sale în privința românilor: ei nu mai erau înrudiți și nici urmașii romanilor.

Cuvinte dușmănoase la adresa românilor, după momentul Mihai Viteazul, au existat și la alți cronicari maghiari ai vremii. Cert este faptul că reprezentanții nobilimii maghiare l-au urât pe Mihai și poziția lor s-a reflectat atât în actele oficiale ale vremii, cât și în istoriografia maghiară.

Nu toți reprezentanții nobilimii maghiare de la cumpăna secolelor XVI-XVII au fost ostili românilor. Aceste poziții obiective se întâlnesc mai ales la autorii maghiari din afara Transilvaniei, care nu considerau că românii ar amenința știrbirea privilegiilor tradiționale ale „națiunii maghiare”. Așa este cazul episcopului Nicolae Istvanffy, istoric și diplomat al împăratului Rudolf al II-lea.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, rivalitatea austro-otomană se reflectă și în mărturiile despre români. În acest context apare și cronica lui Ioan Lucius (Lucic) în 1666 la Amsterdam. Autorul a urmărit istoria Croației și Dalmației, dar a făcut și considerații asupra vecinilor. Astfel, ultimul capitol a fost rezervat exclusiv discutării originii romane a poporului român. Cronicarul și-a exprimat anumite dubii și rezerve cu privire la românii nord-dunăreni. El nu a negat continuitatea elementului roman în Dacia traiană, dar a susținut că el a fost sporit printr-o imigrare provocată de către bulgari de la sud la nord de Dunăre.

Teoria lui Lucius a trecut neobservată timp de un secol. Abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea „s-a descoperit” valoarea ei documentară pentru susținerea unor teorii care reprezentau arme ideologice în combaterea revendicărilor politice a românilor.

Istoricul austriac I.Chr. Engel a turnat teoria lui Lucius în tipare noi, falsificând însă, în bună parte prin eliminarea afirmării stăruinței elementului roman în Dacia post-aureliană, printr-o deplase cronologică a amintitei implantări romane din inițiativă bulgară, adăugându-i-se nuanța peiorativă din”teoria exilaților și răufăcătorilor” lansată de istoriografia umanistă polonă.

La rândul său, F. I. Sulzer, ofițer de justiție al armatei austriece, susținea într-o lucrare că românii nu se trăgeau din coloniștii romani și că poporul român s-ar fi format în sudul Dunării, de unde ar fi imigrat în secolul al XII-lea.

Așa a apărut teoria imigraționistă, care a fost sistematizată în secolul al XIX-lea  de Robert Roesler. Datorită acestui fapt a mai fost numită și teoria roesleriană. Apariția lucrării lui Roelser după realizarea dualismului austro-ungar evidențiază caracterul interesat și neștiințific al acestei teorii.

Istoricul Lucian Boia sublinia că „negarea continuității românești și aducerea românilor la sud de Dunăre a corespuns evident obiectivelor austro-ungare în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, continuând să fie un punct de dogmă în istoriografia maghiară de astăzi, cu scopul de a asigura maghiarilor primatul cronologic în Transilvania.”

Teoria imigraționistă a fost combătută în mod viguros de istoricii români, începând cu cei din Școala Ardeleană și până azi, precum și un însemnat număr de mari istorici străini ca: E. Gibbon, Th. Momsen etc.

Partea a patra AICI


sursa: Felicia Adăscăliţei, Liviu Lazăr, Istorie. Manual pentru ciclul superior al liceului – clasa a XII-a, Deva, Editura Corvin, 2007, p. 18-19

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: