Hannibal – Spaima Romei. (X) Prăbuşirea

hannibal ad portasDemoralizarea învingătorului

Napoleon Bonaparte, care a învăţat multe din strategia lui Hannibal, consideră că el a făcut o greşeală capitală – şi anume neatacarea imediată a Romei. Există sute de cercetări pentru argumente pro şi contra şi la fel de multe opinii. Silius scrie că Hannibal credea „cetatea eternă“ apărată de Zeus şi, deci, atacarea ei ar fi însemnat o luptă împotriva zeilor. Chiar Hannibal ar fi spus că nu doreşte să ducă un război de nimicire împotriva Romei, ci doar să restabilească prestigiul pierdut în primul război punic. Poate este şi conştient că nu are mijloacele necesare distrugerii totale a Romei. Hannibal nu dispune de tehnică de asediu catapulte, scări, berbeci, turnuri mobile – mijloacele pentru cucerirea unui oraş fortificat; toate acestea ar fi trebuit construite de soldaţii lui Hannibal. Nu era, oare, mai consecvent să menţină vechea strategie de atragere de partea lui a aliaţilor Romei şi să aştepte o ofertă de pace?

Dar Roma nu se gândeşte să cedeze. Din nou se bat monezi, se dublează impozitele, se tărăgănează plata soldelor militare. Printr-un decret se stabilise că legionarii învinşi trebuie să renunţe la solde. O lege nouă interzice femeilor romane să poarte îmbrăcăminte viu colorată şi bijuterii din aur. Dar toate acestea nu sunt suficiente pentru finanţarea continuării războiului. Roma descoperă „împrumutul de stat“: cetăţenii bogaţi plătesc înfiinţarea de noi legiuni şi continuarea războiului iberic, în schimbul unor asigurări şi dobânzi. Aceiaşi cetăţeni, care îi acuză pe cartaginezi de mercantilism, devin profitorii de pe urma războiului.

În următorii ani, războiul devine din ce în ce mai mult unul mondial. Filip al V-lea, regele Macedoniei, încheie un acord bilateral cu Hannibal. Sardinia mocneşte de mult, iar după decesul suveranului din Siracusa, Sicilia este din nou disponibilă, Spania şi Italia sunt de ani de zile teatru de război, chiar şi Africa numidiană este afectată de lupte.

Hannibal controlează de fapt tot sudul Italiei, încearcă să-şi menţină prestigiul de invulnerabil, dar nu reuşeşte să cucerească nici unul din porturile importante. De trei ori atacă Neapole, dar nu îl poate ocupa. Obţine Tarrentum prin trădare, dar cetatea ce controlează intrarea în port rămâne în mâinile romanilor. Fără a urma un plan clar, trece, prădând, din oraş în oraş. Este neînvins, dar nu este câştigătorul absolut. Abia acum strategia duşmanului său, Fabius Maximus, ales din nou consul, dă roade. El evită orice luptă deschisă cu Hannibal şi foloseşte timpul pentru a recruta noi soldaţi. În schimb, Hannibal nu dispune nici de trupe suficiente, nici de sprijinul politic necesar pentru a păstra terenul câştigat. Iar proviziile din Cartagina se lasă aşteptate.

Oraşul grecesc Siracusa, situat într-un punct strategic între Sicilia şi vârful cizmei italiene, a fost mereu asediat, dar niciodată cucerit. După moartea regelui Hieron al II-lea, Siracusa încheie o alianţă cu Cartagina. Oraşul este înconjurat de fortăreţe şi ziduri puternice şi ar putea deveni pentru Hannibal, prin poziţia lui centrală, mult doritul port de legătură cu Cartagina.

Roma trimite o flotă de 70 de corăbii pentru a ataca oraşul de pe mare. Aruncătorii cu praştia, arcaşii şi lăncierii încearcă să-i alunge pe apărătorii de pe ziduri. Soldaţii romani asaltează zidurile cu scări. Zadarnic. În spatele zidurilor este aritmetica genială a lui Arhimede, care inventează noi arme de apărare pentru oraş. Corăbiile sunt lovite de pietrele catapultelor, iar dacă se apropie, deasupra lor cad de sus bucăţi de piatră şi ghiulele din fier. O macara uriaşă ridică corăbii întregi din apă şi le prăbuşeşte, distrugându-le.

După opt luni de asediu zadarnic, se renunţă la cucerirea zidurilor. Roma revine la metoda convenţională a „înfometării“. Cartagina trimite ajutoare: 25.000 de soldaţi, 3000 de cai şi 12 elefanţi, care debarcă pe coasta de sud a Siciliei. Dar cum au ajuns în Siracusa, sunt decimaţi de malarie.

Oraşul rezistă doi ani asediului Romei. În 212 î.Hr. este cucerit prin trădare. Arhimede este ucis de romani. Legenda spune că era atât de cufundat în calculele lui matematice, încât ar fi spus ucigaşului: „Nu conturba cercurile mele“.

Au trecut patru ani de la marea victorie de la Cannae. Fraţii lui Hannibal, Hasdrubal şi Mago, depun eforturi in Spania să ţină piept oştilor romane. Spaţiul lui de mişcare în sudul Italiei se îngustează din ce în ce mai mult. Roma asediază ereticul oraş Capua, iar tot sudul este prădat când de romani, când de cartaginezi. Localităţile care îl sprijiniseră pe Hannibal sunt supuse unor atacuri punitive ale duşmanului – şi invers. Ţăranii rămaşi în viaţă caută să fugă. Zone întinse devin o paragină. În final se distruge şi cultura de primăvară pentru ca duşmanul să nu găsească nicio recoltă. Aici se vor fi pus bazele marilor latifundii, ce vor apărea după război, ai căror stăpâni sunt orăşeni, care vor strânge averi uriaşe.

hannibal

Hannibal ad portas

Hannibal a încercat un nou şiretlic: după ce a eşuat în încercarea de a străpunge asediul romanilor la Capua, se îndreaptă spre capitală, în speranţa că asediatorii îl vor urma. Dacă le dăm crezare lui Polybios şi Livius, atunci întreaga Romă este în fierbere. Bărbaţii îşi smulg părul, copiii urlă, iar femeile, în disperare, spală podelele templelor cu propriul lor păr. Populaţia încearcă să fugă, iar Hannibal cercetează cu sânge rece înălţimea zidurilor oraşului. Strigatul de groază „Hanibal ad portasl“ (Hannibal la porţi) va însemna o ameninţare şi pentru generaţiile viitoare.

Este însă prea târziu. Nici el nu ar mai putea cuceri acum oraşul. Livius relatează că în lipsa lui Hannibal, a fost scos la licitaţie terenul pe care acesta îşi făcuse tabăra. La preţul obişnuit locului, fără niciun rabat. Mânios, Hannibal a scos la licitaţie Forumul. O altă legendă ne transmite că a lansat o lance peste zidurile Romei – pentru a dovedi că poate ataca oraşul, dacă doreşte acest lucru.

În realitate, asediatorii de la Capua nici nu se gândesc să plece de pe poziţiile lor, iar Hannibal revine prădând în sud, fără alte rezultate. Capua cade din nou în mâinile romanilor, iar mai târziu şi Tarrentum. După doi ani, în Spania, trupele romane recuceresc Cartagena. Centrul cartaginezilor din Europa a căzut. Din nou trebuie studiată harta. Mago navighează spre Baleare ca să procure trupe pentru campania italienească.

Fratele lui Mago, Hasdrubal, trece cu soldaţii disponibili Pirineii, apoi în Italia, pentru a-i veni lui Hannibal în ajutor. La nord de Roma, la Metaurus, armata lui Hasdrubal este învinsă de romani. Şi el piere în luptă. Soldaţii duc capul lui până în Apulia şi îl aruncă în faţa taberei lui Hannibal. Pictorul veneţian Giovanni Battista Tiepolo înfăţişează într-un tablou sumbru groaza lui Hannibal la vederea capului fratelui său. Ridică mâinile în apărare, ca şi cum nu ar vrea să-şi creadă ochilor. Înseamnă aceasta sfârşitul planurilor lui? Livius mai arată că în acel an nu a avut loc nicio luptă între cei doi adversari. Nici el, nerefăcut după loviturile primite atât din partea statului, cât şi personal, nu a vrut să lupte; la rândul lor, romanii l-au lăsat în pace. Poate că în nefericirea lui este mai măreţ decât dacă ar fi avut noroc.

hannibal-looks-at-the-head-of-hasdrubal.jpg!xlMedium

Prăbuşirea

Roma are un nou comandant militar: Publius Cornelius Scipio, de numai 30 de ani. A participat, foarte tânăr, la prima mare bătălie împotriva lui Hannibal, dusă de tatăl său, ce purta acelaşi nume. El este învingătorul de la Cartagena, iar de-a lungul anilor a învăţat multe despre tactica de luptă a lui Hannibal. Acum convinge Senatul că – asemeni lui Hannibal – duşmanul trebuie învins la el acasă. Se pregăteşte un an întreg în Sicilia pentru a invada Africa. În toamna anului 204 î.Hr. acostează la nord-est de Cartagina eu 40 de corăbii de război şi 400 de transport.

Oraşul este şocat. În ciuda celor 14 ani de război, ei trăiau ca „într-o insulă fericită“ şi în pace. Comerciantii îşi cautau de negoţ, solii aduceau veşti din diversele locuri ale bătăliilor, dar viaţa cotidiană cartagineză era puţin afectată de ororile războiului de pe cealaltă parte a Mediteranei. Iar acum Scipio nu numai că era pe teritoriul african, dar obţinuse deja şi primele victorii împotriva cartaginezilor. Totuşi, va trece mai mult de un an până ce îl vor striga pe Hannibal în ajutor. Când a călcat pe pământul Italiei, Hannibal avea 28 de ani, când îl părăseşte din nou are 45. Roma a aflat de retragerea lui Hannibal şi a sărbătorit timp de cinci zile evenimentul.

Cei doi comandanţi de oşti se întâlnesc la sud de Tunis în anul 202 î.Hr. Hannibal oferă pacea în condiţiile existente înaintea celui de al doilea război punic. Scipio cere capitularea necondiţionată. Lupta este inevitabilă. Pentru prima oară, după multă vreme, Hannibal apelează din nou la elefanţii de război: 80 de animale, mai multe ca niciodată. Scipio este însă un elev silitor. El face „uliţe“ printre soldaţii lui, care maschează armele uşoare. Elefanţii înaintează în gol şi atacă. De multe ori chiar propriii soldaţi. În final, Hannibal pierde exact cum câştigase altădată în Italia: cavaleria duşmană îl atacă din spate, este încercuit, trupele lui decimate, el abia reuşeşte să fugă. Cel de al doilea război punic, cel „hannibalic“ ia sfârşit. Scipio este botezat cu numele onorific „Africanus“ – victoriosul din Africa.

Nu au loc negocieri cu învinsul. Victoriosul dictează condiţiile tratatului de pace: predarea tuturor prizonierilor, a sclavilor dezertori sau fugiţi, distrugerea corăbiilor de război, predarea elefanţilor. Pierderea Iberiei şi a tuturor insulelor dintre Italia şi Africa. Interzicerea oricărei acţiuni militare în afara Africii. În cazul în care Cartagina ar fi vrut să poarte război în afara Africii, ea avea nevoie de acordul Senatului de la Roma. La acestea se adaugă despăgubirile de război în valoare de 10.000 de talanţi, ceea ce corespunde cu circa 270 tone de argint. Pentru respectarea acestor condiţii, Roma ia 100 de tineri cartaginezi ca ostateci.

Scipio Africanus merge spre Capitoliu într-un car cu patru roţi. Poartă o togă purpurie, brodată cu stele, în mâna stângă are un sceptru din fildeş, iar în cea dreaptă o ramură de lauri. Un sclav îi ţine o coroană grea din aur deasupra capului şi rosteşte versetul: „Priveşte-te şi gândeşte-te că eşti om!”

După şase ani, noi socotim că în anul 195 î.Hr., Roma cere predarea lui Hannibal. El fuge în Siria şi devine consilier militar al regelui Antiochos în lupta împotriva Romei. Jurământul său din copilărie de a nu fi niciodată prietenul Romei rămâne valabil şi în exil. Prin Creta, fuge în Bithynia, în apropierea Istanbulului de astăzi. Devine comandantul flotei regelui Prisius în lupta împotriva răsculatului oraş-stat Pergamon din Asia Mică. Pentru ultima oară Hannibal îi lezează pe romani la culme: conform planului său, în vase de lut sunt închişi şerpi veninoşi, apoi vasele sunt aruncate pe corăbiile Pergamonului. Echipajele intră în panică. Victoria Bithyniei este certă. Pergamon, învinsul în bătălia pe mare, este un aliat al Romei…

Plutarh notează că Hannibal trebuie urmărit, luat prizonier, sau ucis ca o pasare ce nu mai poate zbura pentru că a îmbătrânit şi i-au căzut penele de la coadă.

Hannibal se sinucide în localitatea Libyssa din Bithynia, după ce fusese descoperit de iscoadele romane. Avea 63 de ani. Plutarh reproduce ultimele sale cuvinte: „A sosit timpul ca frica romanilor să ia sfârşit. Nu sunt în situaţia de a mai aştepta multă vreme moartea unui bătrân, care le-a pricinuit atâtea rele“.

Bustul de pe colina de deasupra Bosforului aminteşte azi de cel mai mare fiu al Cartaginei. Dar nimeni nu ştie unde este îngropat de fapt.

Strigătul de groază „Hannibal la porţi!“ a devenit trecut. Dar frica Romei de Cartagina a domnit şi după moanea lui Hannibal. „Sunt de părere că oraşul Cartagina trebuie distrus“, sunt cuvintele cu care îşi încheie Cato discursurile în Senatul roman. Dorinţa lui se realizează în anul 146 î.Hr. După un asediu de trei ani, romanii cuceresc şi distrug Cartagina. Nu lasă nicio piatră la locul ei, ară pământul şi împrăştie sare pe brazde. Preoţii blestemă locul pentru 100 de ani.


sursa: Heiner Stadler, Hannibal – Spaima Romei în Hans-Christian Huf, Sfinx – Tainele istoriei, I-II, Traducere din limba germană de Magda Petculescu, Bucureşti, SAECULUM I.O., 2001

Anunțuri

Un răspuns

  1. […] Recomand: # Viata dupa DNA # imagini cu biserici din Romania # Hannibal – Spaima Romei. (X) Prăbuşirea … […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: