Hannibal – Spaima Romei. (IV) Declaraţia de război

anibal„… să nu fie niciodată prietenul Romei”. Jurământul lui Hannibal fusese făcut cu 18 ani în urmă în templul din Cartagina. El nu l-a uitat. Saguntum, portul de la sud de Ebro, este sub jurisdicţie romană. Atacarea lui este un „casus belli”, un motiv de război. În 219 î.Hr. Hannibal, cu armata lui de 150.000 de oameni, conform lui Livius, începe să cucerească oraşul. După opt luni, zidurile sunt luate cu asalt, bărbaţii, femeile şi copiii sunt împărţiţi ca pradă de război.

Spre surprinderea lui Hannibal, Roma nu a intervenit. Face o călătorie la Gades să mulţumească zeului Melqart pentru victorie. În buzunar are o mică statuie a lui Melqart, ce aparţinuse lui Alexandru cel Mare. După ofrandă, povesteşte soldaţilor săi un vis: zeii l-au invitat şi i-au ordonat să pornească război împotriva Italiei. Unul din ei, Heracles, s-a oferit să-l însoţească pe drum. Alexandru sau Heracles ca exemplu pentru un tânăr şi necunoscut cap de oşti? Poate că romanii l-au considerat obsedat de măreţie, dar după numai o jumătate de an vor recunoaşte gravitatea situaţiei: Hannibal trece Ebro cu 80.000 de oameni, cu 12.000 de călăreţi şi cu 37 de elefanţi de război. Roma declară război, Cartagina primeşte declaraţia. A început cel de al doilea război punic, cel „hannibalic”.

Imaginea lui David/Hannibal care se ridică împotriva lui Goliat/Roma nu prea este justă. În ciuda faptului că a pierdut primul război, Cartagina continuă să fie cel mai mare şi, mai ales, cel mai bogat oraş în comparaţie cu Roma. Datoriile de război au fost de mult plătite, iar din punct de vedere economic noua provincie Iberia este mai mult decât o compensaţie pentru insulele pierdute Sicilia şi Sardinia. Ceramică din Grecia, argint şi zinc din Spania, aur din Africa, parfum din Orient, se importă chiar şi vile. Fildeş, piei de leu şi leopard, purpură regală – tot ce se poate plăti cu bani ajunge în pieţele Cartaginei. Căzi de baie, duşumele din mozaic, curţi interioare umbroase reprezintă dotarea standard în casele bogătaşilor. Se piaptănă cu piepteni cizelaţi din fildeş, se dau cu alifii şi uleiuri frumos mirositoare. Femeile poartă bijuterii mari din aur, pantofi cu şireturi şi îmbrăcăminte din stofe de lână. Flaubert relatează despre bogăţia risipitoare din Cartagina în timpul unui banchet pentru mercenarii primului război punic:

Ospăţul a început cu o risipă de păsări fripte, înotând în sos de verdeţuri, pe talere roşii de lut, încondeiate cu desene negre, apoi felurite scoici, aduse de pe ţărmurile punice, grâu fiert, păsat de orz, terci de bob şi melci aromaţi cu chimen, pe tăvi de chihlimbar auriu. În sfârşit, mesele se acoperiră cu cărnuri de toate soiurile: antilope, cărora li se lăsase podoaba coarnelor, păuni dichisiţi cu evantaiul lor de pene, miei stropiţi în frigare cu vin dulce, pulpe de cămilă şi de bivol sălbatic, arici în saramură de peşte, greieri şi hârciogi prăjiţi în unsoare. În străchini mari de lemn de Tamrapani, pluteau hălci de slănină dreasă cu şofran. Toate înotau în prisos de sosuri, de trufe şi de assafoetida. Mormane de fructe se revărsau peste plăcintele cu miere şi nu fusese dată uitării nici acea mâncare, scârnavă pentru gustul altor neamuri, dar preţuită de cartaginezi: câini dolofani şi trandafirii, îngrăşaţi cu borhot de măsline.

În această vreme, Roma nu mai este satul cu locuinţe primitive, lacustre, în mlaştinile Tibrului, deşi este încă foarte departe de concepţia noastră despre un oraş antic. Cu 20 de ani înaintea începerii celui de al doilea război punic se pietruieşte prima stradă; casele, cu puţine excepţii, sunt din chirpici şi lemn, Colosseumul şi Pantheonul vor fi construite după secole. Abia Augustus, urmaşul lui Cezar, a transformat Roma dintr-un oraş de chirpici într-unul de marmură. Lipsa ei de strălucire a fost timp îndelungat în opoziţie cu importanţa politico-militară.

După supunerea celţilor din nordul Italiei, Roma domnea peste toată partea continentală şi peste insule. Senatul a cerut de la toţi aliaţii liste cu bărbaţii încorporabili. Pe hârtie a apărut o puternică armată de 700.000 de oameni, din care Roma punea la dispoziţie numai o treime. Cifrele trebuie privite cu precauţie. Când este vorba de a demonstra propria forţă, exagerezi întotdeauna. Dacă însă se doreşte sublinierea importanţei unei victorii în luptă, atunci se măreşte forţa adversarului.

De la început, ţelul politic al lui Hannibal a fost să sfarme sistemul de alianţe şi federalizare al diverselor state şi regiuni cu Roma. Dacă celţii, etruscii sau cei din Apulia ar fi de partea lui, atunci puterea centrală a Romei nu ar sta foarte bine, iar cifrele, pe care Hannibal le cunoştea, ar fi fost de partea lui.

Mesagerii circulă pentru a sonda atmosfera în cadrul aliatilor Romei. Negustorii cartaginezi aduc cele mai proaspete veşti din partea vestică a Mediteranei. Hannibal trimite solii la popoarele pe ale căror teritorii ar trebui să treacă cu armatele sale. Ei au indicaţii clare: să explice tuturor că nu se pune problema de a-i transforma în supuşi, ci că Hannibal soseşte paşnic şi duce război numai împotriva Romei. În prealabil au fost încheiate tratate, au fost achitate taxe de barieră, s-au stabilit căile de aprovizionare şi chiar locuri precise unde vor staţiona oştile cartagineze de rezervă.

Hannibal nu este un aventurier: el trimite trupe iberice pentru apărarea Cartaginei în Africa, trupe africane în Iberia. Fratele lui, Hasdrubal, a preluat răspunderea pentru Spania, iar Mago a devenit un fel de ofiţer de legătură între tabere. Cei doi greci, Sosylos şi Silenis, îl însoţesc pe Hannibal ca raportori de război. Şeful oştii a plănuit o campanie imensă – dar în acel moment el nu putea şti că războiul va dura 16 ani şi că nu va mai revedea Iberia, care îi devenise a doua patrie.

Silius Italicus, poet roman din timpul lui Nero, descrie o scenă tulburătoare de despărţire: Hannibal îşi trimite tânăra sotie, Himike, şi pe fiul său la Cartagina, pentru a fi în siguranţă. Înainte de toate îi cere fiului să îi promită că îl va răzbuna, dacă i se va întâmpla ceva.


sursa: Heiner Stadler, Hannibal – Spaima Romei în Hans-Christian Huf, Sfinx – Tainele istoriei, I-II, Traducere din limba germană de Magda Petculescu, Bucureşti, SAECULUM I.O., 2001

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: