Arhive lunare: decembrie 2014

Air Force One. La bordul „fortăreţei zburătoare”

air force oneAir Force One e numele de cod al avionului special echipat pentru a-l transporta pe preşedintele Statelor Unite în deplasările oficiale. În prezent două avioane poartă numele de Air Force One – ambele versiuni personalizate ale modelului Boeing VC-25A, care sunt folosite din 1990.

Deşi arată ca un avion obişnuit de pasageri, Air Force One este, de fapt, o aeronavă incredibil de complexă, dotată cu o serie de dispozitive „hi-tech”, care o fac un vehicul potrivit pentru cel mai influent om de pe planetă. Întinse pe o suprafaţă de 372 m3, dotările includ o infirmerie cu sală de operaţii, o sală de comunicaţii care poate servi drept centru de comandă pentru operaţiuni militare, plus un birou cu telefon prin satelit şi conexiune wireless la Internet. La bord există şi un apartament prezidenţial care poate găzdui cu uşurinţă familia preşedintelui, o cabină de presă pentru ziariştii şi fotografii acreditaţi, o sală mare de conferinţe, precum şi alte cabine pentru oaspeţi, echipaj şi agenţii de securitate.

Continuă citirea →

Iubita lui Voltaire

emilie de chateletO rivală o descria astfel: „Mare şi uscăţivă, fără fund, fără coapse, pieptul îngust”. E vorba totuşi de cea mai curtată femeie din secolul XVIII francez, iubita lui Voltaire, una din acele „femmes savantes” de care îşi bătuse joc în secolul precedent Molière, dar care îl contrazicea pe dramaturg, fiindcă era cu adevărat instruită în matematică şi în fizică, ba chiar şi în filozofie, de la care Voltaire recunoaşte a fi învăţat o mulţime de lucruri şi împreună cu care a scris numeroase pagini. De altfel, manuscrisele ei sunt în curs de cercetare şi publicare după trei sute de ani.

Pe numele ei, Emilie de Châtelet (1706-1749), era în corespondenţă cu savanţi celebri ai vremii. Pe Voltaire l-a găzduit timp de 14 ani, cât i-a fost amantă fidelă, sub ochii unui soţ îngăduitor, până când nestatornicul filosof s-a îndrăgostit de o nepoată a ei. Căzând ea însăşi în braţele unui marchiz, a născut un copil, asistată tandru de soţ şi de amant. La moarte, tânără încă fiind, cei trei şi-au unit lacrimile într-o bărbătească solidaritate, plină de regret şi de admiraţie, care nu lăsa loc pentru gelozie.

Continuă citirea →

Poreclele preşedinţilor americani

george washingtonÎn mod paradoxal, caz unic in istorie, absolut toţi cei 44 de preşedinţi americani au avut porecle, începând cu primul, George Washington (supranumit „Părintele ţării”, dar şi „Vulpea bătrână”, pentru că ştia să se comporte ca atare) şi până la actualul Barack Obama („Bama”, „Obambi”, „Bamber”).

Dar să vedem şi alte supranume… Unele sunt pozitive, favorabile, flatante, cum este cazul celor aplicate preşedinţilor Thomas Jefferson („Înţeleptul de la Monticello” – cu referire la calitatea sa intelectuală şi la eleganta sa reşedinţă din Virginia – ori „Filosoful democraţiei”); Abraham Lincoln („Cinstitul Abe” ori „Marele Emancipator”, cu referire la lupta sa pentru emanciparea negrilor); James A. Garfield („Preotul”, pentru că era foarte credincios); Chester A. Arthur („Arthur Elegantul”, „Prinţul Arthur”, întrucât era, cu adevărat, foarte elegant – se spune că avea nu mai puţin de 80 de perechi de pantaloni şi că mergea cu cravata chiar şi la pescuit!); Woodrow Wilson („Pedagogul”, pentru că era foarte titrat, şi „Mahărul de la Conferinţa de Pace”, graţie rolului jucat la sfârşitul Primul Război Mondial şi în naşterea Ligii Naţiunilor); Franklin D. Roosvelt („New Dealer/Noul Dealer”, după programul său New Deal de ieşire din criza economică din 1929, precum şi „Omul acela de la Casa Albă”, aluzie la faptul că a stat atât de mult la Casa Albă, 12 ani, încât s-a confundat cu ea).

Continuă citirea →

“Locatarii” de la Casa Albă. Câte ceva despre studiile lor

woodrow wilsonOare cum stăteau cu învăţătura locatarii de la Casa Albă?

Unii preşedinţi americani s-au remarcat prin educaţia şi cultura lor deosebită, fiind apreciaţi drept homo universalis, întruchipări ale iluminismului, precum Thomas Jefferson şi Theodore Roosvelt. Poate şi mai interesant şi concludent este cazul lui Woodrow Wilson, care, deşi n-a putut citi până la vârsta de 9 ani (suferea de dislexie), a ajuns să fie considerat cel mai educat preşedinte din istoria Americii.

La polul opus, Andrew Jackson a fost unicul preşedinte american fără niciun fel de studii. Fusese… croitor, meserie pe care n-a uitat-o şi repudiat-o niciodată: pe vremea când era guvernator al statului Tennessee (numit în funcţie de Abraham Lincoln), i-a făcut un costum de haine guvernatorului statului vecin, Kentucky, care, ca fierar, i-a întors serviciul confecţionându-i o lopată şi un cleşte! Oricum merită subliniată performanţa sa: niciun alt preşedinte american nu s-a ridicat dintr-o condiţie atât de umilă…

Continuă citirea →

„Locatarii” de la Casa Albă. Câte ceva despre aspectul preşedinţilor americani

Abraham LincolnMai toţi preşedinţii americani au fost înalţi, deşi, mai ales în secolele trecute, statura oamenilor era, în general, modestă. Cel mai înalt a fost faimosul Abraham Lincoln (1,93 m), urmat de Lyndon Johnson (1,90 m). La polul opus, cel mai mic de statură a fost James Madison (doar 1,63 m!), urmat de Martin van Buren şi Benjamin Harrison, ambii având 1,68 m.

millard fillmoreUnii preşedinţi americani arătau foarte bine, stârnind admiraţia. De pildă, pe Millard Fillmore, faimoasa regină Victoria a Marii Britanii l-a numit „cel mai arătos bărbat pe care l-am cunoscut vreodată”. Fillmore a vizitat Londra după încheierea mandatului prezidenţial. De altfel, Fillmore era apreciat şi de către americani, întrucât era bine făcut, se îmbrăca elegant şi era foarte chipeş.

gerald fordAu intrat, de asemenea, în istorie ca fiind foarte arătoşi James A. Garfield, considerat o frumuseţe pentru vremea sa, Chester A. Arthur, deosebit de elegant, Gerald Ford, despre care se spunea că este „al naibii de arătos”, fiind, de altfel, unicul american ajuns preşedinte din postura de prezentator de modă, în tinereţe (pozând, în 1942, pentru revista „Cosmopolitan”). Nu-l putem uita, desigur, pe John Fitzgerlad Kennedy care „avea şarm, umor şi arăta ca o stea de cinema”. De altfel, se poate spune că a fost primul produs de marcă al mass-mediei americane.

Continuă citirea →

Povestea Casei Albe

white house casa albaCe este Casă Albă?

Este locul unde îşi desfăşoară activitatea zilnică şi de unde conduce treburile statului preşedintele SUA (faimosul Birou Oval) şi, totodată, locul unde locuieşte împreună cu familia (rezidenţa oficială), pe perioada mandatului prezidenţial.

De ce „Casă”?

A purtat de-a lungul timpului diverse nume, respectiv „Palatul Prezidenţial”, „Casa Prezidenţială”, „Sediul executivului”. Numele actual, „Casa Albă”, a fost oficializat de către preşedintele Theodore Roosevelt (1901-1909), în 1901, cel de-al douăzeci şi şaselea preşedinte american, primul preşedinte din istoria SUA care a dispus de o maşină şi care a călătorit în străinătate (o vizită în Panama).

De ce „Albă”?

Pentru că aşa este… albă. A fost construită din gresie, vopsită în alb, de unde şi numele.

Care este povestea Casei Albe?

Istoria Casei Albe este legată de istoria capitalei SUA însăşi. În 1783, la Philadelphia, unde-şi avea sediul guvernul federal, a avut loc un protest antiguvernamental la care au participat peste 400 de soldaţi ai armatei continentale, soldaţii solicitând plata pentru serviciul din timpul Războiului de Independenţă (1775-1783). Guvernatorul de atunci al Pennsylvaniei (John Dickinson) a fost mandatat să rezolve problema, însă acesta a fraternizat cu protestatarii. Drept urmare a apărut nevoia unui loc nou, unde guvernul să-şi desfăşoare activitatea şi care să nu fie subjurisdicţia vreunui stat component al federaţiei.

Continuă citirea →

Viaţa lui Winston Churchill. (VI) Ultimii ani

churchillCariera politică după război

Şocul de a fi respins de către naţiune l-a lovit puternic pe Winston Churchill. Deşi a acceptat rolul de lider al opoziţiei parlamentare, nu s-a simţit niciodată în largul lui în această funcţie. Problemele de ordin economic şi politic care dominau politica internă nu se aflau printre interesele sale principale. Şi nici viziunea sa imperialistă nu îi permitea să aprobe ceea ce el numea o politică laburistă „aflată pe fugă”, exemplificată prin acordarea independenţei Indiei şi Birmaniei (cu toate că nu s-a opus legislaţiei necesare). Dar în politica externă, o viziune mai largă a identităţii persista printre liderii din Parlament şi aceasta a fost zona căreia Churchill i s-a dedicat în cea mai mare parte.

Pe 5 martie 1946, la Fulton, Missouri, a formulat, în prezenţa preşedintelui Truman, cele două obiective principale ale viziunii sale postbelice asupra lumii: nevoia ca Marea Britanie şi Statele Unite să-şi unească forţele pentru a veghea la pacea ameninţată de pericolul comunismului sovietic, care coborâse o „cortină de fier” de-a lungul Europei; şi cu aceeaşi fervoare a pledat şi pentru uniune pe plan european. La Zürich, pe 9 septembrie 1946, a îndemnat la formarea unui „consiliu al Europei” şi a participat şi el la prima întrunire a acestuia de la Strasbourg, în 1949. Între timp, a început să lucreze la marea sa istorie, Al Doilea Război Mondial, în sase volume (The Second World War, 1948-1953).

Alegerile generale din februarie 1950 i-au dat lui Churchill ocazia de a încerca să obţină din nou un mandat personal. S-a abţinut de la extravaganţele din 1945 şi a făcut campanie alături de partidul lui, nu în afara acestuia. Atacurile politice i-au zguduit pe laburişti, dar au rămas în continuare la guvernare. Lui Churchill i-a mai trebuit, după cum a şi spus, „un singur efort” pentru a-i învinge la următoarele alegeri din octombrie 1951.

Continuă citirea →

Viaţa lui Winston Churchill. (V) Lider de război

churchillFormarea „marii alianţe“

Când Hitler a atacat subit Uniunea Sovietică, replica lui Winston Churchill a fost rapidă şi neechivocă. Într-o transmisiune la radio, pe 22 iunie 1941, refuzând să-şi „retragă” vechile critici la adresa comunismului, a insistat că „pericolul Rusiei… este pericolul nostru” şi s-a angajat să ajute poporul rus. De aici înainte, politica sa a fost una de construire a unei „mari alianţe”, care să includă Uniunea Sovietică şi Statele Unite. Dar negocierile pentru un pact de 20 de ani de ajutor reciproc anglo-sovietic au durat până în mai 1942.

Atacul japonez de la Pearl Harbour (7 decembrie 1941) a schimbat, în ochii lui Churchill, toate perspectivele războiului. A plecat de urgenţă la Washington DC, şi, împreună cu Roosevelt, a pus la cale un set de acorduri anglo-americane: adunarea într-un fond comun a resurselor militare şi economice din ambele ţări, sub conducerea unor consilii mixte şi a unui stat major mixt; stabilirea unităţii comandamentului în toate teatrele de război; şi acordul asupra strategiei conform căreia înfrângerea Germaniei trebuia să fie prioritară înfrângerii Japoniei. Marea alianţă luase astfel fiinţă. Churchill putea spune că era iniţiatorul principal al acesteia. Preocuparea sa pentru următorii trei ani şi jumătate a fost de a proteja alianţa.

Continuă citirea →