„Unchiul Vania” de Cehov

cehovÎn Unchiul Vania Cehov a revenit la temele care îi erau familiare: uzura lentă a sufletelor prin repetarea gesturilor zilnice, plictiseala vieţii trândave de la ţară, înfruntarea dintre caracterele negative şi cele care încearcă să se facă utile semenilor.

Din prima categorie face parte renumitul profesor Serebriakov, personaj găunos şi infatuat, şi soţia lui, tânăra şi frumoasa Elena. Din cea de-a doua categorie face parte unchiul Vania, bun, simplu şi devotat, administrând cu ajutorul nepoatei sale Sonia proprietatea pe care aceasta o moştenise de la mama ei, prima soţie a lui Serebriakov. Când unchiul Vania, care se sacrificase toată viaţa pentru cumnatul său, „strălucitul profesor”, descoperă că acesta nu era decât o nulitate politică, un parazit infatuat, se lasă cuprins de disperare şi de ură. Curând, în egoismul său orb, Serebriakov se gândeşte să vândă prorpietatea pentru a-şi permite o viaţă mai îmbietoare. Atunci, blândul unchi Vania, exasperat, trage în el, dar nu-l nimereşte.

După această izbucnire, totul reintră în normal. Visele de dragoste se spulberă unul câte unul: cel al unchiului Vania pentru frumoasa Elena, cel al doctorului Astrov pentru aceeaşi tânără femeie, cel al arzătoarei Elena pentru Astrov.

O împăcare stângace apropie din nou personajele. Serebriakov şi Elena pleacă din oraş. Unchiul Vania şi Sonia vor rămâne pe loc şi vor continua să muncească, în uitare de sine, pentru bunăstarea şi renumele profesorului, căruia îi vor trimite, ca şi în trecut, veniturile moşiei. Astfel, încă o dată, mediocritatea triumfă, iar mărinimia este batjocorită.

Aici, toţi protagoniştii sunt marcaţi de înfrângere. Doctorul Astrov, cel mai lucid dintre toţi, se risipeşte îngrijind bolnavii şi îndoindu-se de propria vocaţie; unchiul Vania, prea blând, prea sensibil, este conştient că şi-a ratat viitorul dintr-un absurd „spirit de familie”; Elena spune singură că se simte neînsemnată ca un personaj episodic; gloriosul Serebriakov, cel care declanşează drama, se plânge că e atins de „josnica bătrâneţe” şi îi declară soţiei sale: „În primul rând, pe tine te dezgust”. Iar năvalnica Sonia descoperă în cele din urmă că nu i-a mai rămas nicio iluzie şi e gata să accepte o existenţă oarecare, monotonă şi strâmtorată. Ei îi aparţine ultima replică a piesei: „N-ai ştiut ce-i bucuria în viaţă, unchiule Vania, dar mai ai răbdare puţin… Ne vom odihni… ne vom odihni…”

Pentru aceste fiinţe fragile, resemnarea continuă să fie cea mai bună atitudine în faţa loviturilor sorţii. De la începutul acţiunii, ei ştiu că, orice ar face, vor fi striviţi. Poate chiar îşi doresc inconştient acest umil sacrificiu? Tihna celor neînsemnaţi.

sursa: Henri Troyat, Cehov, trad.: Marina Vazaca, Bucureşti, Albatros, 2006

2 responses

  1. Cred că sunt vreo câțiva ani de când urmăresc postările puse pe blogul dvs. cu aceeași curiozitate și încântare ca la început. Profit de această perioadă a sărbătorilor ca să vă urez și dv. și blogului La Mulți Ani.

  2. Mulţumesc pentru aprecieri şi pentru urări! Mă bucur să aflu că urmăriţi blogul cu interes şi cu plăcere! Sărbători fericite şi numai bine!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: