Viața lui Cicero

ciceroCicero, Marcus Tulllus (106 î.Hr., Arpinum, Latium, astăzi Arpino, Italia – 07.12.43 î.Hr., Formiae, Latium, astăzi Formia). Om de stat, avocat, jurist, savant şi scriitor roman, care a încercat fără succes să menţină principiile republicane în timpul ultimelor războaie civile care au dus la căderea Romei. Scrierile sale includ lucrări de retorică, oratorie, tratate politice şi filozofice şi scrisori. În epoca modernă este considerat cel mai mare orator roman, cel care a inovat ceea ce astăzi se numeşte retorică ciceroniană.

Viaţa

Cicero făcea parte dintr-o familie înstărită din Arpium. A primit o educaţie aleasă, la Roma şi în Grecia, a făcut serviciul militar în 89 î.Hr., în timpul conducerii lui Pompeius Strabo (tatăl lui Pompei cel Mare), iar la prima apariţie în justiţie l-a apărat pe Quinctius în 81 î.Hr. Pledoaria strălucită pe care a făcut-o în favoarea lui Sextus Roscius, în 80 î.Hr. sau la începutul lui 79 î.Hr., apărându-l de o acuzaţie de patricid, l-a consacrat pe Cicero ca avocat pledant, începându-şi astfel cariera publică de chestor (funcţie în administraţia financiară) în vestul Siciliei, în 75 î.Hr.

Ca pretor, magistrat cu înalte funcţii judiciare la acea vreme, în 66 î.Hr. a ţinut primul său discurs politic important, când, împotriva lui Catulus şi a optimaţilor (în latină, optimates, facţiunea conservatoare a Senatului), a pledat să i se acorde lui Pompei comanda campaniei împotriva lui Mitridate, regele Pontului. Relaţia sa cu Pompei, care îl ura pe Marcus Licinius Crassus la fel de mult ca şi el, avea să fie cel mai important element din cariera sa de politician. A fost ales consul în 63 î.Hr., deoarece optimaţii se temeau de ideile revoluţionare ale rivalului său, Catilina.

În primele discursuri în calitate de consul, s-a opus legii agrare, dată de Servilius Rullus, în interesul lui Pompei, care era absent; însă interesul său principal era să descopere şi să facă publice intenţiile instigatoare ale lui Catilina, care, deşi fusese învins în 64 î.Hr., a participat din nou la alegerile consulare din 63 î.Hr. (prezidate de Cicero, care a purtat o armură pe sub togă). Catilina a pierdut şi a plănuit să pornească răscoale armate în Italia şi incendieri în Roma. Cicero a reuşit cu greu să convingă Senatul de acest pericol, însă pe 22 octombrie a fost luată o „hotărâre supremă” (Senatus consultum ultimum), care se aseamănă cu impunerea legii marţiale.

Apogeul carierei

Pe 8 noiembrie, după ce a supravieţuit unei încercări de asasinat. Cicero a rostit primul discurs împotriva lui Catilina în Senat. Catilina a plecat din Roma chiar în acea noapte. Au fost găsite dovezi împotriva conspiratorilor şi, după o dezbatere senatorială în care Cato a sugerat execuţia, iar Caesar s-a opus, aceştia au fost executaţi pe răspunderea lui Cicero. După ce a anunţat mulţimea despre moartea condamnaţilor, cu un singur cuvânt – vixerunt (în latină, au trăit) -, Cicero a obţinut în mod spectaculos ovaţii din partea tuturor claselor sociale, fapt ce l-a inspirat să apeleze ulterior în politică la concordia ordinum (în latină, armonia între clasele sociale). A fost aclamat de Catulus ca „părinte al poporului”. Acesta a fost apogeul carierei sale.

Declinul

La sfârşitul lui 60 î.Hr., Cicero a refuzat invitaţia lui Caesar de a intra în alianţa politică încheiată de Caesar, Crassus şi Pompei, deoarece o considera neconstituţională. De asemenea, în 59 î.Hr., a refuzat locul pe care Caesar i-l oferise în consiliul de conducere din Gallia. Când, în 58 î.Hr. a devenit tribun Publius Clodius, pe care Cicero şi-l făcuse duşman ţinând o cuvântare şi prezentând dovezi împotriva sa, când acesta fusese judecat pentru blasfemie la începutul lui 61 î.Hr., Cicero a înţeles că se află în pericol. Iar în martie, dezamăgit de refuzul lui Pompei de a-i oferi ajutor, a fugit din Roma. Ziua următoare, Clodius a introdus o lege care interzicea execuţia unui cetăţean roman fără ca acesta să fie judecat. Apoi, Clodius a dat încă o lege, a cărei legalitate era îndoielnică, prin care îl declara pe Cicero exilat.

Cicero a mers mai întâi la Thessaloniki (Salonic), în Macedonia, şi apoi în Illyricum. În 57 î.Hr., mulţumită intervenţiilor lui Pompei şi în special ale tribunului Milo, exilul a fost ridicat pe 4 august. Cicero ajunsese la Brundisium (Brinisi) în acea zi, iar de aici a fost aclamat pe tot drumul până la Roma, unde a ajuns o lună mai târziu.

În iarna lui 57-56 î.Hr., Cicero a încercat fără succes să îl îndepărteze pe Pompei de Caesar. Pompei nu a luat în seamă sfaturile lui Cicero şi a reînnoit pactul cu Caesar şi Crassus la Lucca în aprilie 56 î.Hr. Apoi Cicero a căzut de acord, sub presiunea lui Pompei, să se alăture celor trei în politică, angajându-se la acest lucru în scris (într-o „palinodie”). Discursul De provinciis consularibus (sau De imperio Cnaei Pompei) a marcat noua sa alianţă. A fost obligat să accepte o serie de pledoarii dezagreabile, părăsind astfel viaţa publică.

În următorii câţiva ani a finalizat Despre orator (De oratore, 55 î.Hr.) şi Despre stat (De republica, început în 54 î.Hr., finalizat în 52 î.Hr.) şi a început Despre legi (De legibus, 52 î.Hr.). În 52 î.Hr. a fost satisfăcut când Milo l-a ucis pe Clodius, dar a eşuat în apărarea lui Milo (a scris discursul Pentru Milo – Pro Milone – mai târziu, pentru a-l publica).

În 51 î.Hr. a fost convins să părăsească Roma, pentru a guverna vreme de un an provincia Cilicia, în sudul Asiei Minor. Provincia era sub ameninţarea unei invazii a parţilor, fapt care nu s-a materializat niciodată, însă Cicero a reuşit să învingă forţele inamice de pe Muntele Amanus. Senatul a declarat o supplicatio (o perioadă de sărbătoare publică în semn de recunoştinţă), deşi Cicero sperase la un triumf şi la un cortegiu care să-l urmeze la întoarcerea sa în Roma. Toată lumea a fost de acord că guvernase Cilicia cu fidelitate.

Victima

Când Cicero s-a întors la Roma, Pompei şi Caesar începuseră să se lupte pentru supremaţie. Cicero se afla la marginea Romei când Caesar a trecut râul Rubicon şi a invadat Italia în ianuarie 49 î.Hr. Pe 17 ianuarie, Cicero s-a întâlnit cu Pompei în afara Romei şi a acceptat însărcinarea de a supraveghea recrutările din provincia Campania. Nu a plecat, însă, din Italia alături de Pompei pe 17 martie. Această nehotărâre nu l-a compromis, dar critica strategiei lui Pompei s-a dovedit lipsită de pricepere. Într-o întâlnire cu Caesar pe 28 martie, Cicero a dat dovadă de mult curaj prin impunerea propriilor condiţii – intenţia sa de a propune Senatului ca Caesar să înceteze lupta împotriva lui Pompei – cu toate că erau condiţii pe care Caesar nu le putea accepta. Cicero era împotriva dictaturii lui Caesar; totuşi şi-a dat seama că, în luptele ce au urmat (şi care au continuat până în 45 î.Hr.), el ar fi fost una dintre primele victime ale inamicilor lui Caesar, dacă aceştia ar fi învins.

Aceasta a fost a doua perioadă productivă din punct de vedere literar, printre lucrările din acest interval numărându-se Brutus, Paradoxa, Orator, scrise în 46 î.Hr.; Despre scop (De finibus, 45 î.Hr.); şi Tusculanae disputationes, De natura deorum şi Despre îndatoriri (De officiis), terminate după asasinarea lui Caesar în 44 î.Hr.

Cicero nu a fost implicat în conspiraţia de asasinare a lui Caesar din 15 martie 44 î.Hr. şi nu fost prezent în Senat când acesta a fost ucis. Pe 17 martie a ţinut o cuvântare în Senat în favoarea unei amnistii generale, iar apoi s-a întors la scrierile sale de filozofie şi s-a gândit să-şi viziteze fiul, care studia în Atena. A preferat însă să se întoarcă la Roma la sfârşitul lui august, iar cele 14 Filipice (Philippicae, numite astfel pentru că imitau discursurile lui Demostene împotriva lui Filip II al Macedoniei), primul rostit pe 2 septembrie 44 î.Hr. şi ultimul pe 21 aprilie 43 î.Hr., au marcat puternica sa reintrare în politică.

Tactica lui era să se folosească cât mai mult de fiul adoptiv al lui Caesar, Octavian, a cărui inteligenţă matură o subestimase foarte mult, şi să întoarcă Senatul împotriva propriei tendinţe de a face compromisuri, pentru a declara război lui Antonius, care dominase evenimentele de după moartea lui Caesar şi care îl urmărea pe unul dintre asasini în Gallia Cisalpină. Nu a ajuns până la noi nicio scriere care să relateze cum Octavian l-a indus în eroare pe Cicero în perioada dintre înfrângerea lui Antoniu în Gallia Cisalpină pe 14 aprilie şi marşul lui Octavian spre Roma, pentru ca în august să elibereze funcţia de consul.

Triumviratul lui Octavian, Antoniu şi Lepidus a luat fiinţă la sfârşitul lui octombrie, iar în curând s-a dat ordin să fie găsit Cicero şi executat. A fost prins şi omorât lângă Caieta, pe 7 decembrie. Capul şi mâinile sale au fost expuse pe rostra, platforma pe care se ţineau discursurile în forul de la Roma.

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, coord.: Ilieş Câmpeanu, Cornelia Marinescu, vol.4, Bucureşti, Ed. Litera, 2010, p.58-60

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: