Viaţa lui Winston Churchill. (V) Lider de război

churchillFormarea „marii alianţe“

Când Hitler a atacat subit Uniunea Sovietică, replica lui Winston Churchill a fost rapidă şi neechivocă. Într-o transmisiune la radio, pe 22 iunie 1941, refuzând să-şi „retragă” vechile critici la adresa comunismului, a insistat că „pericolul Rusiei… este pericolul nostru” şi s-a angajat să ajute poporul rus. De aici înainte, politica sa a fost una de construire a unei „mari alianţe”, care să includă Uniunea Sovietică şi Statele Unite. Dar negocierile pentru un pact de 20 de ani de ajutor reciproc anglo-sovietic au durat până în mai 1942.

Atacul japonez de la Pearl Harbour (7 decembrie 1941) a schimbat, în ochii lui Churchill, toate perspectivele războiului. A plecat de urgenţă la Washington DC, şi, împreună cu Roosevelt, a pus la cale un set de acorduri anglo-americane: adunarea într-un fond comun a resurselor militare şi economice din ambele ţări, sub conducerea unor consilii mixte şi a unui stat major mixt; stabilirea unităţii comandamentului în toate teatrele de război; şi acordul asupra strategiei conform căreia înfrângerea Germaniei trebuia să fie prioritară înfrângerii Japoniei. Marea alianţă luase astfel fiinţă. Churchill putea spune că era iniţiatorul principal al acesteia. Preocuparea sa pentru următorii trei ani şi jumătate a fost de a proteja alianţa.

Pentru a putea apăra alianţa, au fost de mare importanţă respectul şi afecţiunea pe care Churchill şi Roosevelt le simţeau unul pentru celălalt. Astfel, aflat sub presiunea asiduă a lui Stalin şi sprijinit cu înflăcărare de şefii de stat major americani, Churchill a fost determinat să se asigure că era respinsă ideea unui „al doilea front”, proiect pe care îl considera prematur şi costisitor. În august 1942, Churchill a mers la Moscova pentru a-l informa pe Stalin de decizie, suportând greul nemulţumirii acestuia.

Acasă a fost, de asemenea, criticat în 1942: mai întâi în ianuarie, după schimbările din Malaya şi din Orientul îndepărtat, şi apoi în iunie, când oraşul Tobruk (Africa de Nord) a fost cucerit de germani, însă criticii săi nu au reuşit în nici una dintre cele două ocazii să obţină prea mult sprijin în Parlament. În 1942, guvernul s-a reorganizat într-o direcţie de stânga, fapt reflectat în planul din 1943 al lordului Beveridge de acordare a asigurărilor sociale, sprijinit de Churchill ca o continuare logică a reformelor liberale din 1911.

Izbânde militare şi probleme politice

Debarcarea Aliaţilor în Africa de Nord a necesitat o nouă întâlnire între Churchill şi Roosevelt, de data aceasta la Casablanca, în ianuarie 1943. Aici, Churchill a pledat pentru un atac timpuriu, cu mobilizare totală, asupra „punctului slab de pe Axă”, însă a obţinut doar încuviinţarea cu jumătate de gură a americanilor. Tot aici a fost dezvoltată şi formula „capitulării necondiţionate”, hotărâre controversată.

Churchill a suferit urmările călătoriilor sale frecvente (inclusiv la Tripoli, în Turcia şi în Algeria), făcând o pneumonie, dar a luat doar o scurtă pauză pentru a-şi reveni. În mai se afla din nou la Washington, argumentând împotriva aversiunii persistente a americanilor faţă de strategia „punctului slab”; în august a mers la Québec, punând la cale planurile pentru Operaţiunea Overlord, asaltul de pe Canalul Mânecii. Când a aflat că americanii plănuiau o invazie de mari proporţii a Birmaniei în 1944, i s-au retrezit temerile că resursele unite ale celor două ţări nu erau de ajuns pentru o invazie de succes a Normandiei.

În noiembrie 1943, la Cairo, i-a solicitat lui Roosevelt să dea prioritate unor noi ofensive în Mediterana, însă la Teheran, la prima întâlnire a „celor trei grei”, nu a reuşit să obţină adeziunea lui Roosevelt pentru un front anglo-american complet unit. Roosevelt, deşi se consultase cu Stalin în particular, a refuzat să-l vadă pe Churchill singur; în ciuda prieteniei lor, exista şi un element de rivalitate, de care Stalin s-a folosit cu îndemânare. În privinţa ofensivei din sudul Europei, Churchill a pierdut.

Pe tot parcursul acestor întâlniri, Curchill nu se simţise bine, iar la întoarcere acasă a făcut pneumonie din nou. Cu toate că şi-a revenit rapid, abia la jumătatea lui ianuarie 1944 a ieşit din convalescenţă. În mai propunea deja să privească rezultatele asalturilor din Ziua Z dintr-un crucişător; doar rugămintea personală a regelui a reuşit să-i schimbe decizia.

Insistenţa asupra succesului militar nu era, pentru Churchill, fără legătură cu implicaţiile politice. După conferinţa de la Quebec din septembrie 1944, a plecat la Moscova pentru a încerca să-i împace pe ruşi şi pe polonezi şi să obţină o împărţire convenabilă a sferelor de influenţă în Balcani, care să-i protejeze cât mai bine posibil de comunism. În Grecia, a folosit trupele britanice pentru a se opune preluării controlului de către comunişti, iar în ajunul Crăciunului a mers la Atena pentru a finaliza un acord. Mare parte dintre lucrurile care s-au hotărât la Conferinţa de la Ialta din februarie 1945, inclusiv acordul asupra Orientului îndepărtat, îi priveau doar pe Roosevelt şi Stalin, iar Churchill nu s-a amestecat. S-a luptat pentru a salva Polonia, dar a văzut destul de limpede că nu avea nicio şansă să-i oblige pe sovietici să-şi ţină promisiunile.

Realizând acest fapt, a solicitat Statelor Unite să permită forţelor aliate să pătrundă cât mai adânc posibil în Europa de Est înainte ca armatele ruseşti să umple golul lăsat în urmă de Germania, însă nu a reuşit să-i convingă de intenţiile sale pe Roosevelt, pe vicepre¬ şedintele Harry S. Truman sau pe generalii lor. A mers la Postdam în iulie, acum fiind îngrijorat. Însă nu a avut nici o implicare în deciziile finale ale conferinţei; era la jumătatea drumului de întoarcere când a primit vestea că guvernul său fusese învins în alegerile parlamentare – a trebuit să se întoarcă în Anglia şi să-şi dea demisia.

Înfrângerea electorală

În 1944, având speranţe de victorie, politica partidului reînviase, iar în mai 1945 toate partidele din coaliţia de război doreau noi alegeri. Dar în vreme ce Churchill îşi dorea ca această coaliţie să continue măcar până când Japonia era învinsă, laburiştii îşi doreau independenţa. Churchill, ca protagonist popular al victoriei, părea de neînvins, dar ca organizator de campanie s-a dovedit a fi propriul duşman, lăsându-se în voia, după câte s-ar părea la încurajarea lui Beaverbrook, unor profeţii extravagante despre consecinţele groaznice ale unei victorii laburiste şi identificându-se complet cu cauza conservatorilor. Campania i-a adus un marş triumfal, însă mulţimile îl aclamau pe liderul de război, nu pe liderul de partid. Programul laburist precaut, dar rapid de reformare economică şi socială s-a potrivit mai bine cu starea naţiunii decât excentricităţile lui Churchill. Cu toate că în plan personal obţinuse o victorie în circumscripţia sa din Woodford, Essex, Churchill şi-a văzut partidul redus de la 640 la 213 membri în Parlament.

*****

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, coord.: Ilieş Câmpeanu, Cornelia Marinescu, vol.4, Bucureşti, Ed. Litera, 2010, p.51-53

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: