Arhive lunare: octombrie 2014

Sisi – Legendă şi adevăr. (V) Sclava propriului ei trup

Elisabeta (Sisi) imparateasa AustrieiLa treizeci de ani, Sisi se afla în culmea puterii şi a curajului. Aici se termină, de fapt, povestea ei, deoarece posteritatea a reţinut numai ce a realizat ea până atunci. După aceea ea nu a mai fost pictată sau fotografiată. Toate fotografiile făcute mai târziu sunt cu siguranţă o compoziţie a fotografilor, sau rezultatul imaginaţiei lor. Sisi a devenit o legendă încă din timpul vieţii.

Este o ironie a soartei că momentul în care ajunsese pe culmi a coincis şi cu cel al scăderii la maximum a popularităţii ei în Viena, unde stătea doar sporadic. Inaugurarea Operei din Viena, unde arhitectul a prevăzut un mic salonaş numai pentru împărăteasă, a fost amânată, deoarece Sisi nu era în capitală. A acceptat să vină la cel de-al doilea termen stabilit, pentru ca apoi să lipsească. Premiera operei Don Giovanni are loc fără ea, vienezii sunt indignaţi. Pe ea nu o interesează acest lucru, ea nu se mai preocupa de prestigiul ei de împărăteasă, ci merge pe un drum propriu. Doreste să fie socotită o personalitate independentă, de care să se ţină seama şi nu o împărăteasă. Sisi este, dacă vreţi, o femeie modernă.

Încrederea de sine se explică, în primul rând, prin aspectul ei exterior. Acesta devine un scop în sine, Sisi devine o „frumuseţe rece“. Pe măsură ce îmbătrâneşte, efortul de a o păstra este tot mai mare. Îşi consideră corpul o operă de artă. Fiecare zi înseamnă îngrijirea lui cu asiduitate. A reuşit ca în fiecare reşedinţă să dispună de o baie, lucru extrem de rar pe atunci. În budoarele ei şi-a instalat aparate de gimnastică – o bară şi inele. Ambele pot fi văzute astăzi la Hofburg.

Continuă citirea →

Sisi – Legendă şi adevăr. (IV) „Cea mai frumoasă împărăteasă a lumii“

sisi elisabeth austriaO femeie matură, frumoasă şi sigură de sine

Sisi s-a întors la curte şi s-a îmbolnăvit din nou. Şi ea a înţeles că este vorba de reacţii nervoase, căci de câte ori este departe de Viena se simte bine. Oficial, se declară că împărăteasa suferă de o boală de plămâni şi că trebuie să plece într-o regiune mai caldă. În consecinţă, în iarna anului 1860, ea pleacă în insula Madeira, însoţită de un mic anturaj, ales de ea. Îşi conduce singură viaţa şi se reface rapid. Starea ei se înrăutăţeşte din nou după ce revine la Viena. Medicii spun că viaţa ei este în pericol. Împărăteasa călătoreşte în sud timp de doi ani şi ezită să se întoarcă acasă. Să fi fost Sisi o soţie rea şi o mamă delăsătoare? Să nu ştie că ar fi trebuit să fie alături de soţ?

Împăratul ar fi avut mare nevoie de sprijin. În acel an a luptat din rasputeri să menţină imperiul habsburgic, care se tot destramă – un stat multinaţional ce nu mai poate ţine laolaltă teritoriile diverselor naţionalităţi. Într-o epocă în care popoarele tind spre identitate naţională şi statală, monarhia austriacă a devenit o idee demodată. Împăratul pierde tot mai multe războaie prin care încearcă să menţină cu forţa imperiul. În timp ce Sisi este bolnavă sau străluceste prin absenţă, Franz Iosif încearcă să-şi impună forţa în Italia rebelă. În mod surprinzător a văzut că Franţa îi era adversară, deoarece ea s-a aliat cu Piemontul şi Sardinia. Austria este obligată să cedeze Lombardia, iar Napoleon al III-lea a primit, ca multumire, Nisa şi Savoia. Una din cele mai crunte bătălii ale acestui război împotriva Austriei se dă în 1859 la Solferino. După înfrângerea Austriei, calea unificării Italiei a devenit liberă.

În mai 1862, când Sisi revine în suita ei de la curtea vieneză – în vara anului 1861 a petrecut acolo doar câteva săptămâni – este complet schimbată. Nu mai este un copil, ci o femeie matură, frumoasă şi sigură de sine. Împăratul cheamă un pictor să îi facă portretul. Este vorba de trei portrete, din care unul, mai deosebit, va atârna în biroul suveranului: Sisi cu părul lăsat pe spate.

Hofburgul a început să strălucească. Sisi atrage lumea în jurul ei, frumuseţea ei a devenit subiect de conversaţie la orice întâlnire diplomatică. Vizitatorii interni şi externi se înghesuie la Viena să ceară o întrevedere la suveran numai pentru a se convinge personal de frumuseţea împărătesei. În anul 1873, când a venit la expoziţia mondială, şahul Persiei a lansat întrebarea dacă soţia nu ar putea fi cumpărată. Sisi a devenit un mit şi va fi considerată „cea mai frumoasă împărăteasă a lumii“. Dacă la vremea respectivă ar fi existat fotografi şi presă de scandal, cu siguranţă şi că ar fi fost vânată pretutindeni de ei.

Continuă citirea →

Sisi – Legendă şi adevăr. (III) O împărăteasă în închisoare

Elisabeta (Sisi), imparateasa Austriei

O femeie nefericită

Festivităţile au trecut, reîncepe viaţa cotidiană: tânărul soţ nu are aproape nici o clipă liberă pentru soţia sa. Sisi este aproape singură, este confruntată mereu cu severa etichetă de la curte, care nu permite nici spontaneitate şi nici frumosul. Sisi simte şi dispreţul nobilimii austriece, deoarece nu provine din rândul ei, ci este un fel de „rudă săracă din Bavaria“. Zestrea ei a fost considerată insuficientă şi nu este privit cu ochi buni nici accentul ei bavarez. Numai soacra cea rea este conformă cu povestea. Ea veghează cu ochi de Argus, aşteaptă cea mai mică stângăcie pentru a replica: „Vezi, ţi-am spus eu că aşa o să fie“.

Viaţa la curte este searbădă şi plină de formalităţi. Sisi uită să râdă şi îşi pierde naturaleţea. Din ce în ce mai des se simte rău, o maladie pe care psihologii o numesc astăzi atacuri panicarde – teamă, stări de leşin, ameţeli. Elisabeta a Austriei a devenit o femeie nefericită. Portretele şi fotografiile înfăţişează o împărăteasă cu un zâmbet forţat, palidă. Ochii ei par mici, privirea este dispreţuitoare: Sisi a devenit împărăteasă fără voia ei. Poeziile scrise de ea şi depuse într-o arhivă elveţiană, sub cheie, publicate de curând, sunt expresia tristei ei experienţe.

„M-am trezit într-o închisoare /Mâinile mele sunt încătuşate. Năzuinţa devine tot mai puternică – /O libertate de care am fost privată! /M-am trezit dintr-un vis/Care mi-a prins sufletul /Şi blestem acest schimb /Prin care te-am pierdut, pe tine, libertate“.

Continuă citirea →

Sisi – Legendă şi adevăr. (II) Trandafirul din Possenhofen

Elisabeta, imparateasa Austriei (Sisi)Cine era Elisabeta (Sisi),  împărăteasa Austriei?

Era originară din Bavaria, dintr-o localitate idilică pe malul lacului Starnberg: Possenhofen. Viaţa ei pare a fi ca o poveste. Elisabeta a fost socotită un copil norocos. A văzut lumina zilei în seara de Ajunul Crăciunului 1837. Era un copil foarte vioi, zburdalnic, nu deosebit de frumos – o fetiţă robustă de la ţară, una din cele şase surori.

Mariajul părinţilor nu este unul exemplar. Mama, Ludovica, fiica regelui bavarez Maximilian I Joseph, îşi suportă cu stoicism destinul – a fost căsătorită cu vărul ei, contele Maximilian. Surorile ei au avut parte de partide mai bune – una este soţia regelui prusac, cealaltă a monarhului saxon şi, în sfârşit, Sophie, mama împăratului austriac. Ea l-a convins pe soţul ei să abdice. O socoteşte pe Ludovica ruda cea săracă, iar aceasta, la rândul ei, se uită cu respect la surorile ei.

Contele Max este un excentric, îi place viaţa şi tânjeşte mereu după libertate. Se consideră un artist. În palatul din München a construit o arenă de circ şi a jucat şi el. Mai târziu, Max stătea mai mult cu metresa şi cu copilul făcut de aceasta.

Continuă citirea →

Sisi – Legendă şi adevăr. (I) Asasinatul

Luigi Lucheni, asasinul imparatesei Austriei Elisabeta (Sisi)Asasinul

Luigi Lucheni stă pe chei în apropierea hotelului Beau Rivage şi aşteaptă. Este sâmbătă, 10 septembrie 1898, orele 13,30. Cu mâna în buzunarul hainei, el este liniştit şi se simte stăpân pe situaţie. Imediat, ceasul va arăta ora mult aşteptată şi Luigi îşi va atinge scopul. Va avea loc o crimă.

Iniţial, a vrut să-l asasineze pe regele Italiei, dar nu a avut bani să plece la Roma. S-a decis apoi să facă acelaşi lucru cu prinţul Henric de Orleans, succesorul la tronul Franţei, dar nu l-a găsit nici la Evian, nici la Geneva. A luat hotărârea să rămână aici – nu se poate să nu se afle în oraş vreo personalitate marcantă, indiferent cine ar fi ea. Luigi Lucheni este un anarhist care urăşte întreaga nobilime. În consecinţă, vrea să „lase drept mărturie a credinţei sale nobile o urmă de sânge“.

A citit ziarele şi a aflat că la Geneva se află pentru scurtă vreme o doamnă, care locuieşte la hotelul Beau Rivage, sub numele de contesa Hohenembs. A studiat-o. Anturajul ei a părăsit hotelul de dimineaţă, împreună cu bagajele. Deci ar trebui să apară şi ea. Da. Cu puţin înainte de unu şi jumătate, au coborât două doamne, îmbrăcate în negru. Ele se îndreaptă spre cheiul unde este ancorat „Bateaux de Genêve“.

Continuă citirea →

Şcoala în secolul XIX. Chin şi plictiseală (ultima parte)

elev stresatAtmosfera cazonă

Nu vreau să spun că şcolile noastre austriece ar fi fost, în sine, proaste. Dimpotrivă, aşa-zisa „programă analitică“ era alcătuită cu grijă, pe baza unei experienţe de un secol şi, dacă ar fi fost aplicată în mod inteligent, ar fi putut să asigure o pregătire consistentă şi destul de cuprinzătoare. Dar, tocmai prin alinierea pedantă la un plan şi prin schematismul ei uscat, şcoala noastră a devenit groaznic de seacă şi inertă, o rece maşină de învăţat care nu se regla niciodată după individ şi care, notându-te cu „bine“, „suficient“ sau „insuficient“, nu făcea decât să indice automat în ce măsură corespundeai „exigenţelor“.

Dar tocmai această lipsă de căldură umană, această searbădă mediocritate şi atmosfera cazonă care caracteriza mediul şcolar erau lucrurile care ne revoltau cel mai mult. Trebuia să învăţăm lecţiile şi să dăm examen de verificare a celor învăţate; însă în opt ani niciun profesor nu ne-a întrebat nici măcar o dată ce-am dori noi să-nvăţăm, şi ne-a lipsit cu desăvârşire tocmai acel ideal însufleţitor după care tânjeşte în sinea lui orice tânăr.

Cazarmă şcolară Continuă citirea →

Şcoala în secolul XIX. Chin şi plictiseală (prima parte)

copil scoalaÎn lucrarea memorialistică „Lumea de ieri”, Stefan Zweig, scritor şi publicist austriac celebru pentru povestirile, eseurile şi biografiile sale, prezintă în culori sumbre şcoala din Viena de la sfârşitul sec. XIX, amintindu-şi că „întreaga perioadă a şcolarizării mele, dacă e să fiu cinstit, n-a fost altceva decât un permanent chin”.

Mult prea mult

Din considerente de natură socială, fiecare familie înstărită ţinea morţiş să aibă copii „şcoliţi“; li se dădeau lecţii de franceză şi engleză, de iniţiere în muzică, li se puneau mai întâi guvernante şi apoi profesori care-i învăţau bunele maniere. Dar numai aşa-zisa pregătire „academică“ pe care o primeai la universitate era de natură să-ţi confere în acele timpuri de liberalism „luminat“ un deplin relief individual. De aceea era ambiţia oricărei familii „bune“ ca măcar unul dintre copii să poarte înaintea numelui titlul de doctor.

Drumul până la universitate era însă destul de lung şi nicidecum presărat cu trandafiri. Trebuia să-ţi freci coatele pe băncile şcolii cinci ani de curs primar şi opt ani de liceu, în fiecare zi câte şase ore, iar în timpul liber să-ţi faci temele şi, pe deasupra, ca să-ţi asiguri o „cultură generală“ peste ceea ce îţi dădea şcoala, să mai înveţi şi franceza, engleza, italiana, limbile „vii“ odată cu limbile clasice, greaca şi latina, deci cinci limbi plus geometrie şi fizică şi celelalte materii. Era mult prea mult şi nu-ţi rămânea aproape nici un fel de răgaz ca să-ţi formezi o condiţie fizică, să faci sport, să te plimbi şi, mai ales, să te joci şi să te recreezi.

Continuă citirea →

Legenda lui Licurg

licurg traciaLicurg. Rege al Traciei. Mitul său este legat de cel al lui Dionysos, toate versiunile pe care le cunoaştem prezentându-l drept duşmanul înverşunat al zeului. Aceste versiuni coincid, arătînd că, o dată ajuns în Tracia, Dionysos a fost primit cu ostilitate de Licurg: regele nu l-a lăsat să meargă mai departe, l-a obligat să caute adăpost la zeii mării, a prins şi a închis bacantele şi satirii care făceau parte din cortegiul său şi a contestat natura divină a lui Dionysos. Pierzându-şi minţile din voinţa zeului, Licurg l-a luat pe fiul său Drias drept un butuc de viţă-de-vie şi l-a lovit cu o secure, omorându-l, însă şi-a revenit imediat după aceea. Pământul său a devenit sterp, iar oracolul a prorocit că va rodi iar numai dacă Licurg avea să fie sfâşiat. Supuşii săi l-au dus atunci pe muntele Pangeu, unde l-au legat de patru cai care, mânaţi în direcţii diferite, i-au rupt trupul în bucăţi.

Continuă citirea →