Basarab cel Mare. (III) Posada

batalia de la posadaAici trebuie să‑i lovim!

La mijloc, muntele se strâmta şi urcuşul se făcea numai pe o potecă, ce era vara vad de pârâu, între doi pereţi înalţi de cremene, bătuţi de vânturi şi ploi, în creştetul cărora abia se puteau ţine cu aripile desfăcute, vulturii cei mari.

Aici trebuie să‑i lovim! strigă Nicolae‑Alexandru către cele douăzeci de căpetenii ale călăreţilor săi.

Cum să‑i lovim? se miră un boiernaş oltean, scund, cu pletele pe umăr. Pe poteca asta abia încap cinci ostaşi ţinându‑se de mână.

Îi vom lovi de sus! îl lămuri voievodul, arătând piscul şi crestele de cremene.

Vulturi trebuie să fim, ca să putem zbura până acolo, grăi alt boier ridicând priviri spre înălţimile ameţitoare.

Români sau vulturi tot una‑i. Îşi apără pământul şi avutul! răspunse Nicolae‑Alexandru. Şi porni călare, pe potecă în sus, urmat de oastea călăreţilor.

De cealaltă parte a muntelui, în ziua aceea şi noaptea următoare, oştenii munteni săpară două rânduri de şanţuri, cu parapete înalte, închizând trecătoarea. Aci rămaseră numai trei pâlcuri de luptători, legându‑şi caii ceva mai departe, în pădure… Coama din dreapta şi din stânga trecătorii o urcară ceilalţi călăreţi, adunând bolovanii şi punându‑i asemenea unor metereze pe buza prăpastiei din dreapta, pe cea din stânga rânduindu‑se arcaşii.

Nu se arată nimeni de sub malul nostru de sus, până când nu veţi primi poruncă de la mine, auzitu‑m‑aţi? le spuse Voievodul Basarab trecând repede, când ferindu‑se de‑a buşelea, când umblând pe picioare pe lângă oamenii săi înşiruiţi ca mărgelele pereţilor de cremene, unde se părea că numai păsările cerului s‑ar putea ţine.

Posada

Oştirea regelui Carol Robert, alcătuită din călăreţi şi pedestraşi, ajunse pe înserat la strâmtoarea ce‑i zice Posada, îngustă cât vadul pârâului ce‑i făcea potecă. Erau mai toţi istoviţi şi mâhniţi, căci se întorceau fără izbândă şi fără pradă, başca ruşinaţi de foametea ce le‑o pregătise Voievodul român. Ar fi poposit devale, la capătul pasului, dar se grăbeau să ajungă la aşezarea Sibiului, ca să se odihnească în lege pe la casele oamenilor, unde să‑şi stâmpere setea cu apă şi foamea cu pâine, fără teama de a fi otrăviţi. Astfel că odată cu zăbranele înserării, care începură a împânzi muntele, intrară oştenii înzăuaţi în bezna şi mai neagră a pasului, înaintând cu băgare de seamă, în zgomotul potcoavelor de cai ce loveau scăpărând pietrişul potecii.

Cam pe la miez de noapte, cerul se mai lumină o ţâră de un ciob de lună rece şi el ca gheaţa şi în curând capătul şerpuit al coloanei de ostaşi dădu să iasă din strâmtoare. Atunci se ridică un chiot, de hăuli tot codrul pustiu, fără frunză, al munţilor, de jur împrejur şi o grindină de săgeţi doborî călăreţii, caii şi pedestraşii din faţă, care împiedicară şi pe ceilalţi să mai înainteze. În tot şirul ostaşilor, până la capătul de dinapoi al trecătorii, se făcu o învălmăşeală, dintr‑o scuturătură, a cărei pricină n‑o pricepeau.

Ce‑o fi asta? Ce s‑a întâmplat? strigă Craiul care călărea între cei doi voievozi, Toma de Szécsény înainte, Dionisie Szechy dinapoi, pe la mijlocul pasului.

S‑o fi poticnit vreun cal flămând şi o fi îngenuncheat pe piatra potecii, Măria Ta! zise voievodul dinainte.

Dar în aceeaşi clipă, ca şi cum ar fi început surparea muntelui peste cei ghemuiţi în trecătoare, capetele de sus ale culmilor parcă se apropiară şi începură a se rostogoli valuri‑valuri de bolovani, pietre şi buşteni. Caii prinseră a necheza săltând în două picioare, alţii îşi trântiră călăreţii încercând s‑o rupă de fugă înapoi peste pedestraşi şi ceilalţi care care‑şi smulgeau zăbala. Oştenii se pitiră sub pântecele cailor care, loviţi de pietroaie, se prăbuşiră strivindu‑i.

Să fie vreun cutremur, tocmai acum când trecem prin pasul Posadei?... întrebă spăimântat Carol Robert pe voievozii lui.

Rămase fără răspuns, căci nimeni nu‑i mai auzi glasul acoperit de larma răcnetelor celor loviţi care se zbăteau de moarte.

Pe ei! Pe ei! Ne omoară! începură a striga voievozii regelui, înţelegând în sfârşit că oastea lui Basarab îi pândise la strâmtoarea Posadei şi acum de sus rostogoleau bolovanii muntelui în capul lor.

Călăreţii îşi lăsară caii şi încercară a se căţăra pe acel perete lucios. Mulţi, în spaima morţii, feriţi de rădăcinile câte unui copac ce sfredelise piatra, ajunseră până la mijlocul peretelui, dar săgeţile bine ţintite ale românilor îi doborau de istov. Şi aşa se rostogoleau soldaţii înzăuaţi ca nişte gheme de fier, unii, cei fără zale ca nişte răgace strivite de o talpă uriaşă. Acel măcel de oameni de‑a lungul strâmtorii sperie pe regele Carol Robert, care se îngrijea acum şi de zilele lui.

Ruşine! Prea mare ruşine ar fi! gândi el. Şi îşi muşca mustaţa bălaie, gândind la hohotul de râs al Voievodului muntean, la batjocura pusă la cale de acel „cioban al oilor crăieşti“, pe care îl ameninţase că‑l va scoate de barbă din bârlogul lui…

Voievoade! strigă el lui Toma, care abia îşi ţinea calul speriat, căci pe voievodul Dionisie nu‑l mai vedea. (Ucis? Ascuns pe undeva?) Du‑te cu o mână de oameni înapoi, la intrare şi urcă‑te în spatele românilor că ne fac praf pe toţi! Şi aruncă‑i de‑acolo în prăpastie, în suliţele noastre!

Voievodul Toma descălecă, îşi lăsă armăsarul în voia întâmplării şi strigând din răsputeri adună cam la două‑trei sute de ostaşi, îşi făcu drum înapoi, lovind el însuşi în caii regelui şi străpungând cu suliţa pe cei ce nu se lipeau de peretele pasului, să le facă loc de trecere. După vreo două ceasuri de alergătură, ajunseră la ieşirea dinapoi, dar când să urce coama apucându‑se de rădăcinile copacilor, se pomeniră cu alt val de pietroaie şi cu o grindină de săgeţi, din şanţul de sus, unde îi aştepta un pâlc de români. Voievodul Făgăraşului, dinapoia unui gorun, de unde îşi îndemna oamenii să se urce împotriva duşmanului, gândi că‑napoi, în strâmtoare nu se mai putea întoarce. Ostaşi avea destui ca să ajungă până‑n creasta unde se afla meterezul românilor, chiar de ar pierde jumătate din luptători — altfel toată oştirea crăiască, toată rămânea pentru totdeauna în acel mormânt al Posadei.

Plângând de ciudă şi deznădejde

Patru zile şi trei nopţi loviră românii pe năvălitori tocându‑i ca pe slănină. Patru zile şi trei nopţi, se trudi Voievodul făgărăşean să ajungă până la şanţul luptătorilor de sus, trimiţând un ostaş şi cerând regelui să‑i dea câţi oameni mai avea în viaţă. Dar toată strădania fu zadarnică. Trecătoarea răsuna de icniturile oamenilor, de răgetele vitelor sub lespezile de piatră care‑i striveau, de răcnetele celor ajunşi de ascuţişul săgeţilor, de gemetele celor care nu mai aşteptau decât moartea izbăvitoare de dureri.

O mai fi riga în viaţă?… îşi zise voievodul Toma, istovit de luptă, lihnit de foame, cu mâna dreaptă zdrelită de un bolovan care era să‑l prăbuşească în vale.

Şi încălecînd, lăsând pe ceilalţi ostaşi în voia soartei, se întoarse la locul unde îl lăsase. Regele Carol Robert, dârdâind, îşi schimbase veşmintele regeşti cu ale unui ostaş de rând şi aştepta aiurit, cu mâna pe dârlogii calului, cu ochii îngheţaţi de spaimă, nemaiştiind ce trebuie să facă. Voievodul Toma îi ajută să încalece şi, întorcându‑şi calul, strigă:

După mine, mărite Crai! Fuga e sănătoasă! Trebuie să ne scăpăm mai întâi zilele şi pe urmă om vedea ce‑i de făcut.

Abia după ce ieşi din cumplitul iad al acelei trecători şi ajunse în vale, la loc larg, regele îşi mai veni în fire. Se lumina de ziuă, de‑a binelea. Fugind de sub poala muntelui, până noaptea târziu, învinşii pătrunseră în Transilvania printr‑o altă trecătoare, unde nu‑i mai pândea niciun român. Când văzură că din mândra oaste nu mai rămăsese nici a zecea parte plânseră de ciudă şi deznădejde.

sursa: Mihail Drumeş,  Povestea neamului românesc de la început şi până în zilele noastre. Pagini din trecut, vol. 1, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978

One response

  1. Da esti mare amator de istorie nascocita.De fapt nici nu e istorie. Istoria nu nascoceste dar unii profesori de istorie da fac povesti.
    Am citit blogul Tomoniu. Oltenia nu a fost a statului Basarabului. O parte a fost
    Severinul unguresc.O parte pe langa Dunare a tarilor bulgari. Au fost si stapanitori
    locali cumani catolici vasali Ungariei. Din care parte a Olteniei a venit boiernasul
    oltean de apare in poveste ? Tomoniu scrie ca boiernasii olteni spre deosebire de cei munteni au avut pana prin sec.XVIII osti si apoi cete militare platite. Atunci
    de unde si pana unde boiernasi olteni sub comanda cumanului din Arges ?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: