Basarab cel Mare. (II) Solii lui Basarab

CharlesIofHungaryPregătiri de război

Nu trecură pe firul timpului nici zece ani de la nunta lui Nicolae‑Alexandru, fiul cel mare al voievodului, că prietenia cu craiul Carol Robert se strică. Deprins cu tacâmuri alese, cu oşteni mulţi la curte şi cu slujitori în veşminte a căror ţesătură venea de departe tocmai din Persia şi China, darnic cu cei din jur, de nu‑i mai ajungeau banii de aur, când simţi lipsurile, se mânie ca de o boală rău vestitoare. Pe boierii care veneau să i se închine, după datină, aducând darurile cuvenite unui suzeran din partea vasalilor săi, îi lăsa multă vreme să aştepte între slugile de la uşă sau între grăjdarii de la cai şi uneori nici nu‑i primea, trimiţându‑le vorbă că era supărat foarte neavând cu ce să îndestuleze nevoile domniei. Într‑acestea doi voievozi mai de seamă din părţile Transilvaniei şi Banatului, Dionisie Szechy şi Toma de Szecseny, veniră călări până la stânca cea mare de la Dunăre şi se înfăţişară, vestind că doreau să grăiască regelui.

Mărite‑crai, cuvântă Dionisie care era gras ca un vier, având şi un rât cu nările larg deschise, drept ar fi, după cheltuielile Curţii, să creştem şi noi dările. Dar de unde? Că molima ne‑a omorât toţi porcii din Banat! Nu mai sunt nici de prăsilă — şi va trebui să ne rugăm de sârbi să ne dea ei.

Toma de Szecseny, cavaler chipeş, dar chiorât de o spangă în tinereţe, la o întrecere de luptă, zise şi el craiului:

Numai ca să ne plângem venit‑am, Mărite stăpâne, că ogoarele noastre bătute de arşiţă n‑au dat nici cât să facă omul o mămăligă de mei şi au început argaţii să‑mi taie caii şi să‑i mănânce.

— Ce vreţi să vă fac? Să vă dau eu porci şi cai? strigă mânios regele Carol Robert, în timp ce pletele bălaie ca de fată i se zbârliră ca înşfăcate de furtună. Aşa după cum merg treburile văd că m‑aţi lăsat mai sărac decât un rege învins. Ar trebui să v‑alung şi să iau în seama mea toate voievodatele.

Dionisie, cel cu râtul porcesc, gâfâi la asemenea ameninţare şi zise repede:

Luminate crai, poate n‑ar fi rău să îndoieşti, să întreieşti chiar darea acelui voievod din Câmpulung, (Basarab parcă‑l cheamă), că avuţiile lui întrec cu mult pe ale noastre! Grâu ca la el nu e în toată lumea şi aud că acum a găsit şi sare prin munţii lui… Porcii dincolo de Porţile de Fier nu mai pot trece, că a pus o strajă valahă tare, ca şi cum bănia Severinului n‑ar fi cu Banatul tot a Măriei Tale! Să dea voievodul muntean încincit, înzecit, că are de unde!

— Să dea… îngăimă cu glas pierit Carol Robert. Dar va voi?

Toma, voievodul cel chior, clipi din pleoapa ochiului sănătos şi rezemându‑se în celălalt picior, sunându‑şi zalele care‑l înveştmântau de la grumaji la călcâie, grăi:

Puternice crai, de‑aş avea eu voievodatul de dincolo de munţi până‑n vale, în preajma Mării şi dacă voievodul Dionisie, aci de faţă, ar avea în seama sa şi bănia Severinului, până la Olt, cum a mai fost şi altădată, nicio grijă nu te‑ar mai bântui: am duce noi toate cheltuielile Curţii, ba am avea de unde să dăm şi pe deasupra! Dă‑ne nouă voievodatul lui Basarab şi toate lucrurile vor merge strună ca mai înainte.

— Aşa, aşa! întări Dionisie. Şi dacă nu vrea de bunăvoie, pornim cu armele împotrivă‑i…

— Adică, ziceţi, să facem război? îi întrebă regele.

La drept vorbind nu‑i război, ci numai o preumblare dincolo de munţi, adăugi Toma.

În acea clipă se ivi la consfătuire şi Vlădica Papei, care se purta în sutană de mătase albă, răspândind în juru‑i o mireasmă de zambile. Îl întrebară şi pe el ce crede despre un război împotriva lui Basarab voievod? Vlădica, ţinând mâinile pe piept, răspunse:

Domnul nostru Isus nu îngăduie nimănui să purceadă cu arme împotriva altuia. Ci eu atât pot face, mărite crai, să binecuvântez oştile iar luminăţia ta, fără ştirea mea, să le duci unde vrei. Apoi, răsucindu‑se în călcâie, se făcu nevăzut după perdea, ca un cocor alb cu aripile sutanei ridicate.

Să nu mai intre nimeni! strigă Carol Robert şi, apropiindu‑se de cei doi vasali, începu a chibzui cu ei asupra războiului.

Soli de pace

Când află voievodul de la Câmpulung de pregătirile ce se făceau pentru o năvălire, întrebă pe fecioru‑său Nicolae‑Alexandru, la cină:

Gata eşti de luptă, fiule?…

— Ce vorbă e asta, tată? se miră el. N‑avem nici un vrăjmaş asupra noastră.

Voievodul dete din cap şi zise cu amărăciune:

Craiul Carol nu ne mai iubeşte! Ne‑a trimis înapoi darul de fiecare an. O fi aşteptând mai mult?

— Nemulţumitului i se ia darul! grăi tânărul voievod, care nu se temea de luptă. Poate că vrea Dumnezeu să fim singuri stăpânitori a toată Ţara Românească, fără ocrotirea acestui nesăţios crai care ne costă prea mult.

Ci bătrânul Voievod chibzui altfel. În vreme ce Doamna, în genunchi dinaintea icoanei Maicii Domnului, se ruga în puterea nopţii, să‑i ţie în viaţă soţul şi feciorul, Basarab, cu ochii aţintiţi în tavan, gândea la un mijloc potrivit, spre a abate de la el mânia şi răutatea puternicului Carol Robert. După ce se frământă noaptea toată chibzuind şi într‑un fel şi într‑altul, chemă în zori pe Nicolae‑Alexandru şi‑i destăinui tot ce hotărâse: să ceară pace, făgăduind chiar înzecirea darului de fiecare an. Obrajii tânărului voievod se aprinseră, ca pălmuiţi, şi răspunse, privind pe sub sprîncene cu mânie, de parcă taică‑său era duşmanul:

Rău faci, tată, înjugându‑ne pe toţi la carul acestui crai! Oşteni avem şi noi, slavă Domnului…

— Nu cât ai lui şi nu‑i avem în zale. Iar pe cei mai buni ai noştri i‑am pierdut astă‑vară, peste Dunăre, când am trimis ajutor de război rudei noastre, Mihail, ţarul bulgar. Vom apuca să mai adunăm altă oaste? Craiul e în câteva săptămâni sub zidurile Cîmpulungului…

— Şi de ce vrei să înzeceşti darul, tată? îndoieşte‑l. Nu‑i ajunge?

— E prea puţin pentru lăcomia crăiască! făcu Basarab, care cunoştea firea ocrotitorului său.

Şi altminteri nu e prea mult?

— E mult, de bună seamă, dar nu e tot! zise Voievodul cu glas chibzuit, căci de vine Craiul în ţară, ne ia tot, dimpreună cu viaţa.

Nicolae‑Alexandru nu se putea împotrivi bătrânului Voievod, dar era hotărât, dacă Voievodul o ajunge la pace cu Carol‑Robert, el, urmaşul în domnie, să nu ţie seama de silnicul tribut, atunci când va răspunde singur de ţară şi de capul său. Nu mai grăi nimic bătrânului, dar nici nu se mai arătă dinaintea lui, în semn de mare mâhnire. Voievodul mai târziu dete din cap, zicând Doamnei:

E mâniat rău feciorul nostru! Dar va vedea el că tot eu am fost mai cu judecată.

— Dumnezeu şi Maica Domnului să te lumineze! răspunse Doamna, aşternând pe piept o cruce mare.

Totuşi un gând de răzvrătire, ca în vremurile tinereţii, împiedică pe Basarab să trimită soli de pace, cu daruri înzecite, la Curtea de la Buda şi puse pe Nicolae‑Alexandru să îngrijească îndată de strângerea oastei.

Dacă vrea Craiul daruri, să poftească încoace să le ia! hotărî voievodul Basarab răzgândit şi răzvrătit deodată. Şi trimise un călăreţ către banul de Severin, boierul Manole, să ţie bine
trecătorile împotriva porcarilor lui Carol Robert, căci va scoborî îndată cu ajutoare.

Era în toamna anului 1330. Copacii îngălbeniseră, iar călăreţii şi pedestraşii români care înaintau spre marginea de apus a ţării priveau la viile ce dăduseră în pârg şi nu avea cine le culege. Voievodul Basarab n‑ajunse la Olt, când îi veni ştire că oştile Craiului intraseră în ţară, zdrobind cu greutatea armurii pe bieţii luptători români, care n‑aveau pe ei decât un mintean, o căciulă şi o pereche de opinci — iar drept unealtă de lovire, un ciomag sau o coasă. Nici cealaltă oştire muntenească nu era mai bună.

— Acum ce mai spui, fătul meu?… întrebă Voievodul.

— Vom lupta, tată! strigă vârtos Nicolae‑Alexandru.

În acea noapte, fără ştirea fiului său, trimise voievodul doi boieri cu bărbi mari, înveşmântaţi în căciuli şi dulame de vulpe, înaintea craiului Carol Robert. Dincolo de apa Jiului, solia aflând cortul crăiesc, îi întinse un sipet cu daruri preţioase, învelit într‑un pergament scris în latineşte: hrisovul de pace.

Îl voi scoate de barbă din orice vizuină în care s‑ar ascunde!

Şi în vreme ce boierii români afară, în bruma rece a toamnei, adăstau cuvântul de pace sau de război, în cort, craiul cu cei doi voievozi, Toma de Szecseny şi Dionisie Szechy, chibzuiau asupra soliei lui Basarab, voievodul Ţării Româneşti. Craiul citise hrisovul şi rumega în sine, cu deosebită plăcere, cuvintele, clătinând cu surâs barba‑i bălaie şi frizată:

…Bănia Severinului s‑o ia voievodul Banatului… Nicolae‑Alexandru, fiul cel mare al Domnului, va merge în cetatea crăiască să slujească regelui… şapte mii de mărci de argint, bani peşin, despăgubire de război. Cât face în dinari şapte mii de mărci de argint? întrebă craiul pe Dionisie din Lugoj.

În dinari, mărite crai? zise acela, cu un grohăit ciudat. Să fac socoteala! Şi adăugă după câteva clipe. D‑apoi şapte mii de mărci de argint fac acum… o mie de mii şi încă şase sute optzeci de mii de dinari…

Regele, podidit de neliniştea bucuriei, se mişcă în cort, cu capul în pieptarul de argint şi bombăni, încruntând sprâncenele‑i subţiri, de culoarea mierei:

Să cerem munteanului şapte mii de mărci de aur… Ce spuneţi, voievozi?…

Ochii porcarului se făcură mari, rotunzi, de parcă şi vedea comoara de aur ce trebuia s‑o trimeată Domnul Ţării Româneşti. Dar Toma, chiorul, care mult ţinea la lupte şi ucideri, zise Craiului:

Măria Ta, odată ce suntem în ţara Voievodului, ca şi stăpâni pe ea, la ce ne‑ar mai folosi o împăcare cu el? Găsim noi la Câmpulung tot ce ne trebuie: şi aur, şi argint! Şi mult mai mult decât ne dă el.

— Aşa e! făcu Carol Robert şi, ieşind din cort, trecu înainte fără a arunca măcar o privire asupra solilor români. Unul din boieri se ridică, se luă după rege şi cu smerenie, dar cu hotărâre zise:

Măria Ta, până nu încep ploile, daţi ascultare unui bătrân supus al Voievodului şi al Măriei Tale…

Regele se întoarse şi, privindu‑l cu uimire, întrebă:

Spune repede, ce mai ai de spus?

— Spun, Măria Ta, că‑nlăuntrul Ţării de vei intra, primejdia nicidecum nu o vei putea înlătura. Voievodul Ţării cu grijă de pace ne‑a trimis încoace…

Cuprins de furie, craiul se răsti:

Spune Voievodului tău, acelui cioban al oilor mele, că nu mă tem de primejdia cu care mă ameninţă, ba că‑l voi scoate de barbă din orice vizuină în care s‑ar ascunde!

Era prea târziu

Până la Olt, oștile înzăuate şi caii cu prapuri de fier împletit înaintară cu uşurinţă. Dar cum trecură apa cea năvalnică, fură întâmpinaţi de un pustiu înfiorător: casele şi sălaşele arse, miriştile întoarse, luncile — câte nu‑şi pierduseră frunza, pârjolite, iar fântânile toate — otrăvite. Merinde se aducea din partea cealaltă a Oltului, însă ajungeau cu mare zăbavă din pricina ploilor de toamnă şi a drumurilor desfundate, astfel că oştirea năvălitoare poposea în câmp, răbdând de foame. Vitele de povară mureau istovite şi în curând se înhămară oamenii Craiului înotând în nămoluri până la coapsă. Acum Carol Robert ar fi primit bucuros din partea Voievodului muntean darurile de pace scrise în hrisov, dar era prea târziu. Încruntat şi fiert de necaz ocăra pe cei doi voievozi, ce‑l aduseseră în asemenea stare.

În curând suntem în faţa cetăţii Argeşului, unde s‑a închis Voievodul cu neamurile lui, cu oastea şi cu avuţiile! zise Craiului voievodul Toma de Szăcseny. Şi de îndată ce‑i vom împresura, se vor închina, mărite crai, cerând iertare.

— Nu‑i voi ierta! Nu!

— Să nu‑l ierţi defel, Prea luminate! se amestecă în vorbă Dionisie, voievodul de la Lugoj, care mult pătimi din pricina foamei şi a setei, fiind el deprins cu friptură de purcel şi urcioare de vin, de şase ori pe zi.

Dar nici după împresurarea cetăţii Argeşului, ostaşii lui Carol Robert nu făcură vreo ispravă, căci oamenii Voievodului muntean, călări pe cai iuţi, se repezeau din munte şi măcelăreau oamenii şi vitele care veneau cu merindea. Ameninţaţi de foamete mai degrabă decât cei închişi în cetate, care adunaseră din vreme cele de trebuinţă, ostaşii lui Carol Robert începură a da bir cu fugiţii, din câţi se mai puteau ţine pe picioare. Văzând că mai mult nu va putea izbândi, craiul dete poruncă de întoarcere acasă, urmând ca în vara viitoare să vie iar cu mai multă oştire şi la vreme mai potrivită — împotriva încăpăţânatului Voievod.

Dar voievodul Basarab cu fiul său, ascunşi în codri atât aşteptau, după socoteala pe care şi‑o făcuseră împreună. Iscoadele şi ciobanii din munţi aflară drumul de întoarcere al vrăjmaşilor şi trimiseră vorbă viteazului Nicolae‑Alexandru. Cu douăzeci de pâlcuri de călăreţi a douăzeci de boieri tineri, căpetenii, ieşiră românii în munţi înaintea oştirii răzleţite, istovite, flămânde, care se grăbea să treacă pasul pentru a ajunge în Transilvania, unde‑i aştepta hrană şi adăpost.

sursa: Mihail Drumeş,  Povestea neamului românesc de la început şi până în zilele noastre. Pagini din trecut, vol. 1, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: