Basarab cel Mare. (I) Nunta de la curtea din munte

basarab-i-intemeietorul-tarii-romanestiNicolae‑Alexandru, fiul şi tovarăşul la domnie al lui Basarab‑vodă, se căsătoreşte cu frumoasa Măria

Un mândru alai scobora în primăvara anului 1320 din vârful Carpaţilor spre Câmpulung, cetatea de scaun a voievodului Basarab cel Mare. Erau ostaşi în zale, cu coame lungi la coifurile înalte de oţel, având cai cu coapse groase şi copite late. Răsunau văile de larmă, iar ciobanii cu oile pe tăpşanele verzi în care făcuseră ochi întâile flori, priveau cu uimire la străluciţii cavaleri ce se îndreptau spre curtea domnească, purtând prapuri cu ciucuri şi clopoţei.

În această vreme, în adăstarea musafirilor, la Curtea de la Câmpulung, Domnul înveştmântat în fier de parcă purcedea la luptă, cu paftalele de zile mari, încins cu sabia cu mâner de aur, umbla de zor printre slujitorii de la bucătărie, pe care‑i îndemna la lucru şi printre cei de la cămări, să vadă ce treabă făceau. Căci Nicolae‑Alexandru, fiul şi tovarăşul la domnie al lui Basarab‑vodă, se căsătorea cu frumoasa Măria, odraslă de neam mare.

Boieri de prin ţinuturile păduroase ale Teleormanului şi mai de departe, ale Bărăganului, până‑n preajma luncilor Dunării, veniseră la Curte începând petrecerea mai devreme. Lăutarii cu lăute şi cobze cântau traşi într‑un colţ al odăilor de musafiri, iar din altă parte se auzeau fluierele şi cimpoaiele care mult plăceau boierilor de prin părţile Vâlcii şi Târgu‑Jiului, cam la hotarul de atunci al voievodatului.

Doamna Marghita, soţia marelui Basarab, evlavioasă de felul ei, se bucura de nunta feciorului celui mare, Nicolae‑Alexandru, care, cu isteţimea şi vitejia sa era de mult ajutor voievodului. Dar Doamna, după cuviinţa femeiască neputând a se veseli cu băutura, îşi mângâia sufletul şi inima făcând mereu cruci pe piept şi şoptind rugăciuni către toţi sfinţii şi mai ales Maicii Domnului, ce‑i fusese totdeauna priincioasă.

Măria, tânăra mireasă, fiica unui mare boier din neamul craioveştilor, închisă în cămara ei cu o slujnică pricepută, adusă de peste munţi, de la voievozii din Transilvania, îşi împletea şi despletea mereu cozile, spre a găsi o cunună potrivită cu chipul ei rotunjor, dar nu găsise şi iată că trebuia să se înfăţişeze în această după amiază oricum musafirilor şi mirelui, la altarul Bisericii Domneşti, de pe măgura Câmpulungului!

Buciumaşii puşi de strajă dădură semn: se apropia alaiul nuntaşilor de peste munţi! Lăutele, cobzele, fluierele şi cimpoaiele tăcură deodată, iar Domnul ţinând pe fecioru‑său de mână şi în cârcă fericirea ieşi pe jos, în mijlocul drumului, întru întâmpinarea cinstiţilor oaspeţi.

În aceeaşi după amiază se sluji cununia în faţa altarului. Mirele şi mireasa îmbujoraţi se ţineau de mână, zâmbind tuturor cu soare pe faţă. Dinapoia lor, ca doi ghiocei, surorile mirelui, Teodora şi Ruxanda, în alb, ţineau poala cea lungă a miresei, borangic ca aurul amestecat cu borangic ca argintul.

Când ieşiră din biserică, îi întâmpină trimisul regelui Carol Robert, a cărui Curte se afla tocmai la malul Dunării, dincolo de Tisa, pe o stâncă numită Buda, ce se oglindea în apele ce curgeau spre Ţara Românească. Trimisul, un cavaler în catifea violetă, înmână tinerei perechi un pergament cu pecete prin care li se recunoşteau încă o dată drepturile părinteşti de stăpânire asupra tuturor cnezatelor româneşti, până la marginea Severinului, cuprinzând şi partea Gorjului. Apoi mirele primi în dar un buzdugan de argint, cu insignele regeşti, iar mireasa un gândac mare, de aur, cu ochi de peruzea, pe care i‑l prinse de gât. După acestea se încinse petrecerea, care ţinu trei săptămâni încheiate.

Domnul cel mare, Basarab, cu părul cărunt, dar verde încă în inima sa, şedea în capul mesei, bucurat că bucatele dovedeau boierilor străini bogăţia pământurilor sale: crapii cei mari, fripţi şi împănaţi cu usturoi şi slănină veneau dinspre apele Borcei — de la răsărit — vinul fiert în mirodenii, de la miază‑zi — din lacurile Dunării — boii cu coarne late, dinspre Buceag, cocoşii sălbatici, drept din culmea Câmpulungului, iar cele două feluri de vinuri, negru‑vârtos de la Argeş, iar crâmpoşia cu mireasmă de smirnă şi busuioc, de la Drăgăşani şi Tismana.

Un dar mai puţin obişnuit

Trimisul regelui Carol Robert, ştiind numai latineşte şi nemţeşte, stătu multă vreme cam posac, fiindcă îl îmbia inima să schimbe câte un cuvânt cu cele două ghiocele, fetele Domnului, care, printre meseni, ca bune gospodine, dădeau o mână de ajutor, să nu lipsească nimănui nimic.

Vodă Basarab o rupea niţel pe nemţeşte, de când avusese nişte treburi negustoreşti cu saşii de lângă Râşnov şi făcu o glumă straşnică, de râseră toţi cei de faţă. Ridicând paharul, după ce ură ani mulţi şi domnie paşnică mirelui, se întoarse către cavalerii transilvani în fruntea cărora strălucea pieptarul de argint al trimisului din Buda şi grăi, mai pe nemţeşte, mai pe latineşte şi mai mult pe româneşte:

Înalţi oaspeţi, pentru marea cinste pe care o faceţi bucatelor ţării acesteia ospătându‑vă din ele, vă mulţumesc foarte. Îmi pare rău, dar legume şi merinde mai proaste nu se află prin părţile noastre, aşa că supuşii mei sunt siliţi a se ospăta în toate zilele vieţii lor aşa cum ne ospătăm noi acum având prilej de nuntă. Astfel că neştiind cu ce să răsplătesc venirea domniilor voastre la Curtea mea şi mai cu osebire nepreţuitele daruri ale puternicului rege Carol Robert, cu a cărui prietenie mă mândresc, îmi amintii de o întâmplare, pe care, cei mai tineri, poate n‑o cunoaşteţi…

Domnul sorbi din cupă, îşi drese cu mâneca lungile‑i mustăţi şi urmă:

Acum aproape treizeci de ani, se făcu în Transilvania mare zarvă la moartea Craiului Andrei Arpadul, căruia îi urma numai o fetişcană de nouă ani. Şi atunci se ridică să‑şi ceară dreptul prinţul Carol Robert, din casa de Neapol şi Sicilia. Un prinţişor din Boemia, Venceslav, care n‑avea mai mult de 13 ani, luă grabnic în căsătorie fetişcana lui Andrei, răposatul, ca să apuce el domnia. Care pe care? Până una alta, se pomeni ţara cu doi crai: unul la Zagreb, altul la Buda. După câţiva ani, prinţişorul Venceslav se trase înapoi în Boemia, unde murise taică‑său şi dărui dreptul său prinţului Otto din Bavaria, de care grofii cei mari nici nu voiau să audă. Ce se gândi bavarezul? Să facă şi el ca prinţul din Boemia! Şi intră în Transilvania să ceară mâna fetii boierului Borşa, care era de partea Craiului Carol Robert, prietenul nostru. Ci boierul transilvan nu luă în seamă cererea bavarezului, ci legându‑l fedeleş, ca să curme o zâzanie păgubitoare liniştei, mi‑l trimise mie, peste munţi, să fac cu el ce‑oi şti. Şi ce socotiţi, înalţi oaspeţi, c‑am făcut?

— L‑ai tăiat! strigă trimisul, cu guşa mare peste pieptarul de argint.

L‑ai spânzurat! zise tatăl miresei, boierul craiovesc cu dulama pe umeri, căci suferea de junghiuri prin spate.

Mirele, Nicolae‑Alexandru, şi mireasa lui, Măria, ştiind tărăşenia, surâdeau doar din colţul gurii fără a scoate vorbă.

Nici nu l‑am tăiat, nici nu l‑am spânzurat! urmă voievodul. Ci l‑am pus bine, la păstrare, să‑l am la nevoie. Şi ia vedeţi, boieri dumneavoastră, ce bine‑mi prinde el acum, prinţul de Bavaria!…

Domnul făcu un semn şi doi oşteni aduseră îndată în sala ospăţului, un cavaler scund, bondoc, foarte gras, în zale care ruginiseră pe el.

Apropie‑te, Freiherr Otto! făcu semn Domnul. Apoi către meseni, care începuseră a râde:

Aşa e că l‑am păstrat bine?… L‑am hrănit, ferindu‑l de ger, l‑am scos la aer… Şi acum, cinstite trimis al craiului, rogu‑te primeşte din parte‑mi pe cavalerul Otto de Bavaria şi du‑l regelui Carol Robert. Cred că nu i‑aş putea face un dar mai plăcut!

Mesenii, ciocnind cupele, râseră cu mare poftă.

Povestea lui Litovoi

Cam pe la spartul nunţii, boierii munteni se adunaseră cu Domnuln într‑o încăpere mai strâmtă — căci musafirii străini plecaseră — şi acolo moşneagul lăutar Chiru, cioban de felul lui, le istorisi cu graiul şi cu dibla, povestea de aproape o sută de ani a voievodului Litovoi:

Litovoi, înalt de stat,
Şi cu frate‑său, Bărbat,
Erau peste ţară cneji
Mult temuţi şi mult viteji.

Era ţara acestor doi fraţi români cam spre părţile Oltului, pe unde se aşezaseră într‑o vreme şi slujitorii voievozilor de peste munţi. În prietenie trăiau ei, bucurându‑se de pace, când aflară că slugile transilvane le risipise turmele de oi şi venise cu ale lor, pe tăpşanele verzi ale munţilor. Litovoi şi Bărbat îşi adunară oamenii, îi înarmară cu arcuri, săgeţi, suliţe şi topoare. Apoi, când le veni bine, se repeziră asupra slugilor obraznice venite de peste munţi, şi‑i alungară. Ca să‑i înveţe minte, să nu mai cuteze a năvăli pe meleaguri ce nu erau ale lor, le prinseră oile şi vacile şi le închiseră în ţarcuri.

Boierii de peste munţi — unguri unii, saşi alţii — mâniaţi că un cneaz din părţile româneşti îndrăznise a le lua vitele, trimiseră vorbă să le dea înapoi turmele.

De aceea le‑am închis în ţarcuri ca să le dăm înapoi, răspunse cneazul Litovoi unui popă sas, care venise anume, sol de peste munţi. Numai că, pentru paguba ce mi s‑a făcut, voi opri o oaie din zece şi o vacă din douăzeci.

Ungurii de peste munţi se mâniară şi mai rău, socotind că păşunile munţilor, şi de pe‑o coștişă şi de pe cealaltă, tot ale lor sunt — şi adunând oaste multă ieşiră să prindă pe Litovoi şi să‑i strice cnezatul. Dar treaba nu merse atât de uşor, căci ciobanii de pe Olt, măcar că n‑aveau unelte de luptă la fel de bune, nu lăsară pe acei venetici să le smulgă păşunile. Şi luptară muntenii noştri o vară şi o iarnă şi încă o vară, de se umplură văgăunile de duhoarea leşurilor acelor năvălitori.

Văzând nemeşii că nu vor răzbi pe Litovoi, în ajutorul căruia începură a veni şi ceilalţi cneji români, înfricoşaţi că ar putea păţi la fel şi ei, îşi ziseră să‑l răpuie cu o viclenie. Îmbrăcară doi dintr‑ai lor cu zeghe miţoasă, aşa cum purtau ciobanii români, şi‑i trimise în tabăra cneazului, pe malul Oltului. Litovoi, care se afla dimpreună cu frate‑său Bărbat, primi în cort pe cei doi vrăjmaşi prefăcuţi, care la început vorbiră de o turmă de oi închisă într‑o peşteră din munţi, lăsată de nemeşi când au fugit. Bucuroşi de asemenea chilipir, cei doi fraţi trimiseră îndată pe oştenii lor la locul pomenit.

Duşmanii, dacă rămaseră singuri în cort cu Litovoi — căci Bărbat o luase înainte cu ostaşii — tăbărâră asupra lui şi‑l uciseră. Apoi puseră mâna în munţi şi pe Bărbat, care se rătăcise, şi‑l duseră viu peste munţi în Transilvania.

Astfel pieri Litovoi
Cneazul cel bogat în oi
Iară frate‑său Bărbat
Cu bani mulţi s‑a cumpărat
Cu viaţa de l‑au lăsat…

…Povesti lăutarul, şi încheie trista lui poveste, dând o dată tare cu arcul peste strune, de răsună dibla.

Nu ne mai poate înfrunta nimeni!

Hei, fraţilor, aşa fu acum o sută de ani! făcu Domnul, în mână c‑o oală de vin, cu coiful pus jos, alături. De atunci multe se schimbară: noi am luat în stăpânire pământurile noastre, am făcut din cnezatele româneşti un singur voievodat şi iată că regele de peste munţi nu ne mai asupreşte, ci, mai vârtos, trimite daruri şi oaspeţi de seamă la nunta copiilor noştri!… Şi dacă ne‑am unit, cei de dincolo cu cei de dincoace, nu ne mai poate înfrunta nimeni! Eu aşa zic!

Şi Domnul, bucuros de pacea care se statornicise în mănoasa‑i ţară, se aplecă şi zise tatălui miresei, marele boier craiovesc:

Cuscre, să nu‑ţi pară rău c‑am statornicit o singură domnie şi o singură curte! Numai bine vom trage amândoi de‑aci.

— Dar bulgarii şi sârbii?… făcu obidit cuscrul, ale cărui întinse moşii de la Dunăre erau mereu încălcate şi jefuite. Vei trimite Măria Ta oaste şi pentru ocrotirea bucatelor mele?

Basarab voievod ridică oala în dreptul frunţii, cu braţ întins şi strigă:

Socot că n‑are să mai fie nevoie de ostaşi prin părţile domniei‑tale! Şi aplecându‑se îi şopti fierbinte în urechea păroasă:

Văzuşi pe Teodora şi pe Ruxanda, fetele mele?… Una are unsprezece, cealaltă doisprezece ani jumătate. Le‑a mers vestea că‑s tare frumoase, încât s‑a vorbit de ele şi la Curtea bulgărească de la Vidin şi la cea sârbească de la Niş. Eu bănuiesc că numai rândunelele de sub streaşinele fetelor, când se duc toamna spre meleaguri mai calde, tot ciripesc pe unde trec, de fetele mele: „Teodora! Ruxanda! Teodora! Ruxanda!“. Aşa aflară de ele Ţarul Alexandru şi voievodul Ştefan, că iată primii veşti, numaidecît să‑mi dau fetele după ei. Dumneata ce zici, boier craiovene?…

Boierul sări din loc, uitând şi de junghi şi de bătrâneţe:

Păi, ce mai stai pe gânduri, Măria Ta? făcu el în auzul tuturor oaspeţilor. Numaidecât să‑ţi dai fetele după cei doi voievozi de la Dunăre. Aşa ştiu c‑oi avea şi eu pace la hotarul pământurilor mele!

Voievodul muntean îl măsură chiorâş şi glumi:

Cum? N‑ai pace la hotarul de miază‑zi, cuscre? Zău că mă mir! Eu ştiu una şi bună: că malul Dunării apără straşnic ţara noastră de năvălitori, căci e ţara mierii şi atunci, armatele de albine îi întâmpină cu o grindină de săgeţi de se întunecă şi cerul.

Oaspeţii auzind acestea râseră cu mare poftă, hă‑hă‑hă!

sursa: Mihail Drumeş,  Povestea neamului românesc de la început şi până în zilele noastre. Pagini din trecut, vol. 1, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: