Există, în trecutul nostru, unele evenimente care, deşi sunt cu totul reale, par a fi decupate dintr-o comedie cinematografică. Este şi cazul poveştii noastre care trimite la una dintre paginile puţin cunoscute ale istoriei. Pur şi simplu, imaginaţi-vă că în primăvara anului 1866 ţăranii olteni din sudul judeţului Dolj au ameninţat că-l vor detrona pe nou-venitul domnitor de la Bucureşti! Nu este nicio glumă – drept care acest fragment de istorie s-ar putea intitula Regele Carol I şi oltenii.
Cei mai mulţi dintre români, atunci când aud de numele comunei doljene Dăbuleni, se gândesc automat la cei mai buni pepeni verzi – sau lubeniţe, cum li se spune în partea locului. Dar puţini ştiu că toată acea zonă din sudul României, de la Calafat şi până la Dăbuleni, a fost în anul 1866 centrul unei mişcări de protest care a stârnit panică până la Bucureşti. Iată cum s-au desfăşurat lucrurile.
La începutul lunii mai a anului 1866, toată floarea politică şi administrativă a ţării pregătea cu emoţie venirea în ţară a domnitorului Carol I – cel care în data de 10 mai a acelui an urma să fie primit triumfal în Bucureşti. Dar, când oricine s-ar fi aşteptat mai puţin, într-un colţ al României câţiva ţărani olteni au decis se opună noului regim şi să-l răzbune pe domnitorul detronat Alexandru Ioan Cuza!
De fapt, aceşti olteni nu erau chiar ţărani obişnuiţi. Ei erau aşa-numiţii ţărani-grăniceri de pe linia Dunării, aleşi dintre fiii satelor din jurul Calafatului. Pe data de 4 mai 1866, ei au primit ordinul să se încoloneze şi să plece spre Craiova, urmând ca de acolo să fie trimişi la Bucureşti, pentru a asista la ceremonia de primire a noului domn Carol. Dar, cum aceşti fii de ţărani nu aveau prea multă carte şi cum nimeni nu se străduise să le explice misterele politicii, printre aceşti olteni au început să apară zvonuri ciudate.
În primul rând, ei nu înţelegeau de ce fusese dat jos un domnitor român pentru a veni un alt domnitor tocmai din Germania. Apoi, ei au început să se teamă că reformele lui Cuza, care tocmai le dăduse nişte loturi de pământ, vor fi anulate, iar noul domn neamţ le va lua pământurile înapoi. În fine, în al treilea rând, grănicerii şi-au adus aminte că guvernul nici măcar nu era foarte punctual cu solda pe care trebuia să le-o plătească: din primele patru luni ale anului 1866, ei primiseră banii doar pe o lună.
Şi astfel, în ziua de 7 mai, în Calafat şi în satele învecinate Maglavit, Pisc, Poiana Mare, Cetate şi alte câteva – grănicerii au pornit o adevărată revoltă. Ei au cutezat să-şi alunge ofiţerii şi au refuzat să asculte ordinele primite. În plus, strigau că ciocoii l-au dat jos pe Cuza şi chiar ameninţau că vor merge spre Bucureşti pentru a da jos pe domnul neamţ şi guvernul său.
Imediat, prefectura si primăria de la Craiova s-au alarmat, iar vestea a ajuns şi la vârful Ministerului de Interne. Pe 10 mai 1866, domnitorul Carol I a intrat în Bucureşti, dar Istoria va reţine că oltenii-grăniceri de pe malul Dunării au refuzat să vină să-l întâmpine.
Abia după lungi săptămâni şi după lungi tratative şi ameninţări, grănicerii au fost potoliţi şi li s-au dat asigurări că nimeni de la Bucureşti – şi cu atât mai puţin noul domnitor – nu are de gând să le ia pământurile. Printre ultimii rebeli liniştiţi s-au numărat cei din satul Dăbuleni.
Peste alţi 10 ani, mulţi dintre acei ţărani olteni aveau să lupte ca nişte eroi pe fronturile războiului de independenţă din 1877, chiar sub steagul purtat de cel pe care ei îl priviseră cu suspiciune în mai 1866 – adică gloriosul viitor rege al României Carol I.
Morala poveştii de faţă pleacă de la un detaliu real: ani la rând după acea revoltă din 1866, ori de câte ori o nouă lege anunţa probleme, Regele Carol I îi întreba pe sfetnicii săi: dar, oare, dăbulenii ce zic? De unde rezultă că mulţimile se pot înşela uneori în istorie, dar, cu toate acestea, un conducător înţelept este dator să fie atent la talpa ţării.
sursa: Adrian Cioroianu, Cea mai frumoasă poveste. Câteva adevăruri simple despre istoria românilor, București, Editura Curtea Veche Publishing, 2013
ISTORII REGĂSITE 