Întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei (III)

Moldova – „A doua libertate românească”

Impulsul creator de stat pornit din teritoriile sud-carpatice s-a manifestat curând şi la răsărit de Carpaţi unde, în contextul favorabil creat de apariţia Ţării Româneşti, s-a constituit „a doua libertate românească”, Moldova.

Încă din ultimul sfert al secolului XIII şi-au găsit ecou în izvoarele apusene manifestările politice ale românilor de la răsărit de Carpaţi. O cronică universală consemnează în 1277 conflictul lor cu ruşii din Halici; incursiunile transcarpatice ale oştilor Regatului Ungar, în cursul înfruntărilor cu tătarii, în ultimul sfert al secolului XIII, acţiuni în cadrul cărora românilor maramureşeni le-a revenit un loc însemnat, au consolidat structurile politice de pe teritoriul viitorului principat al Moldovei. În 1325, un corp de oaste al nucleului statal est-carpatic participă alături de ruşii din Halici şi de lituanieni la expediţia de represalii a regelui polon Vladislav Lokietek împotriva Brandenburgului, fapt care confirmă existenţa în această regiune a unei formaţiuni politice româneşti în condiţiile hegemoniei tătare în Europa Răsăriteană. Trecerea de la această formaţiune la cel de al doilea stat românesc de sine stătător s-a produs în împrejurările create de înlăturarea dominaţiei tătare la răsărit de Carpaţi.

„Descălecatul” lui Dragoş

Efortul lui Ludovic de Anjou de a aduce teritoriile est-carpatice sub puterea sa s-au lovit de o rezistenţă tenace a localnicilor, accelerând constituirea Moldovei ca stat independent. Cea dintâi revoltă împotriva dominaţiei Regatului angevin s-a produs în 1359, concomitent şi nu fără legătură cu afirmarea de independenţă a lui Nicolae Alexandru în Ţara Românească. În Moldova, la această dată un modest voievodat pe valea râului cu acelaşi nume, în teritoriile din nordul ţării care va purta acest nume în secolele următoare, Ludovic reuşeşte să domine situaţia, dar cu preţul unei însemnate concesii. În locul dominaţiei directe pe care o preconizase anterior, el s-a văzut silit să aducă în fruntea acestei ţări un voievod român din provincia învecinată a Maramureşului, veche autonomie românească la nord de Transilvania, unde, în aceeaşi vreme, instaurarea efectivă a dominaţiei ungare provocase o sciziune în rândurile păturii nobiliare române.

Trecând munţii cu o ceată de războinici maramureşeni, Dragoş a luat în stăpânire voievodatul de la răsărit de Carpaţi, ale cărui hotare le-a extins spre nord şi spre răsărit prin înglobarea altor formaţiuni politice aflate în dependenţa Haliciului sau a tătarilor. „Descălecatul” lui Dragoş, cum este numită în tradiţia istoriografică a ţării luarea în stăpânire a Moldovei de către maramureşeni, a menţinut însă voievodatul în dependenţa regelui Ludovic al Ungariei, situaţie pe care localnicii nu au acceptat-o.

Bogdan – Moldova devine stat independent

Cinci ani mai târziu, la sfârşitul anului 1364 sau la începutul anului următor, concomitent cu o nouă înfruntare între Regatul Ungar şi Ţara Românească, Moldova se răscoală împotriva dominaţiei regelui angevin; conducerea răscoalei a fost preluată de un alt fruntaş român din Maramureş, Bogdan, ostil politicii lui Ludovic de îngrădire a autonomiei provinciei sale natale. Descendenţa lui Dragoş a fost alungată şi, sub noul ei voievod, Moldova devine la rândul ei stat independent.

Încercările Regatului Ungar de a anihila rezultatul acţiunii lui Bogdan şi de a-şi impune din nou dominaţia la răsărit de Carpaţi, în teritoriul pe care Ludovic îl numea „ţara noastră moldoveană” (terra nostra moldovana) s-au lovit de rezistenţa tenace a noului stat. Fără a oferi amănunte comparabile cu cele de care dispunem cu privire la luptele de independenţă ale Ţării Româneşti, cronica domniei lui Ludovic, scrisă de Ioan de Târnave, semnalează eşecul expediţiilor repetate întreprinse de oştile Regatului Ungar şi rezultatul final al luptei, anume transformarea Moldovei în stat independent („terra… Moldavie in regnum est dilatata”). Moldova, Ţara Românească cea Mică (Valahia minor) — cum o numeşte un izvor contemporan, pentru a o deosebi de celălalt stat românesc, care apare deseori sub numele de Valahia Major —, îşi câştigase astfel independenţa prin rezistenţa încununată de succes opusă tendinţelor de dominaţie ale Regatului Ungar.

Laţcu – „duce al Moldovei”

Succesul rezistenţei militare a accelerat consolidarea statală. Succesorul lui Bogdan, fiul său Laţcu (1369-1377), a intrat în legătură directă cu papalitatea care îi recunoaşte titlul de duce al Moldovei, ţară despre care actul papal afirmă că era o „parte” a „naţiunii române” (dux Moldavie partium seu nationis Wlachie), constatând astfel identitatea de origine a românilor din cele două ţări. Mai mult decât atât, Laţcu a obţinut din partea papei Urban V un scaun episcopal cu sediul în reşedinţa sa, oraşul Siret, desprins din dioceza Haliciului şi aşezat în dependenţă directă de papalitate. Presiunea exercitată de cele două regate catolice vecine, Ungaria şi Polonia, l-a determinat pe Laţcu să caute consacrarea autonomiei sale în legătură directă cu papalitatea.

Petru I şi Mitropolia Ortodoxă

Cu domnia lui Petru I (cea 1377-cca 1392), Moldova face paşi hotărâtori în direcţia afirmării internaţionale şi a organizării statale, îndepărtându-se de Ungaria, a cărei hegemonie, consolidată în Europa Răsăriteană în ultimii ani de domnie a lui Ludovic I, se destramă după dispariţia acestuia. Petru se apropie de Polonia, aderând la noua şi puternica grupare de forţe constituită în răsăritul Europei o dată cu crearea uniunii polono-lituaniene. În 1387, el depune omagiul regelui Vladislav Jagiello, inaugurând astfel principala direcţie de politică externă a Moldovei timp de un secol. În cadrul noii legături externe pe care a stabilit-o cu regele Poloniei, domnul Moldovei i-a acordat şi un împrumut de 3 000 ruble, garantat de acesta prin concedarea temporară a oraşului Halici şi a ţinutului înconjurător, act care s-a aflat la originea unui îndelungat conflict teritorial între cele două ţări.

Eliberat de presiunea ungară în timpul crizei de succesiune şi a luptei pentru putere prin care a trecut Regatul Ungar după moartea regelui Ludovic, Petru I creează o mitropolie ortodoxă cu sediul la Suceava, unde se mută dealtminteri şi reşedinţa domnească. Deşi conflictul dintre domn şi Patriarhia din Constantinopol în problema dreptului de a-l numi pe titularul noului scaun mitropolitan a amânat ani în şir instalarea unui mitropolit canonic, Moldova şi-a asigurat sursa proprie de legitimare a puterii, etapă însemnată a consolidării independenţei ţării.

Roman I – domn „din munţi până la mare”

Sub Roman I (cca 1392- 1394), care se intitulează domn „din munţi până la mare”, Moldova devine stat riveran al Mării Negre, desăvârşindu-şi unitatea teritorială prin înlăturarea ultimelor resturi ale dominaţiei tătare şi prin înglobarea formaţiunilor politice din sudul ţării. La aproximativ un sfert de secol după Ţara Românească, Moldova apare pe harta politică a Europei ca stat independent, constituit teritorial şi instituţional.

sursa: Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, pag. 157-159