Întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei (I)

Apariţia pe harta politică a Europei a Ţării Româneşti şi Moldovei în cursul secolului XIV, proces care a consacrat politic supravieţuirea romanităţii nord-dunărene în îndelungata perioadă a migraţiilor, a fost rezultatul împletirii a trei linii de evoluţie interdependente: concentrarea formaţiunilor politice în cadre teritorial-politice unitare; crearea instituţiilor supreme, laice şi ecleziastice, ale puterii autonome; eliberarea teritoriului celor două state de sub dominaţiile străine înlăuntrul graniţelor lor istorice, astfel cum s-au conturat în secolul XIV. Momentul decisiv al constituirii statelor, exprimat de tradiţia istorică prin termenii de „descălecat” şi „întemeiere„, a fost înlăturarea dominaţiei teritoriale a Regatului Ungar.

„Descălecatul” la Câmpulung   

Anihilarea autonomiei Făgăraşului în 1291 de către regele Andrei III a coincis, potrivit tradiţiei istorice a Ţării Româneşti, cu trecerea munţilor de către „Negru Vodă„, personaj a cărui identitate reală e necunoscută, şi instalarea sa la Câmpulung, unde şi-a „mutat” scaunul. Câmpulungul, până atunci un avanpost al Regatului Ungar, sediu al unei înfloritoare comunităţi catolice, alcătuită din saşi şi unguri, etapă importantă a drumului comercial care lega Transilvania cu Dunărea de Jos şi cu Marea Neagră, a devenit acum cea dintâi reşedinţă a domniei Ţării Româneşti, locul unde au fost îngropaţi primii ei domni. Tradiţia e confirmată aşadar de realitatea istorică. Dispariţia autonomiei româneşti din Făgăraş şi concomitenta pierdere a Câmpulungului de către Regatul Ungar au marcat momentul final al desprinderii de coroana ungară a teritoriilor sud-carpatice aflate până atunci sub dominaţia ei.

„Întemeierea” ţării  

„Descălecatul” la Câmpulung a fost urmat de „întemeierea” ţării, adică de agregarea formaţiunilor politice preexistente, cnezate şi voievodate. Potrivit tradiţiei cronicăreşti a Ţării Româneşti, procesul agregării în stânga Oltului a pornit din Câmpulung, a cuprins Argeşul, care avea să devină cel de al doilea „scaun” al domniei, după care ţara s-a „lăţit” „până la Dunăre şi în Siret” şi probabil, spre gurile Dunării; integrare teritorială înfăţişată de tradiţie ca un fapt de expansiune demografică.

Desăvârşirea „întemeierii” Ţării Româneşti a avut loc o dată cu unirea teritoriilor de la apus de râul Olt cu voievodatul din Câmpulung, care s-a produs ca act de „închinare” a căpeteniilor voievodatului lui Litovoi faţă de mai puternicul voievod din stânga Oltului. Actul de închinare a consacrat în cazul acesta nu o simplă anexiune, ci integrarea în Ţara Românească a unei puternice autonomii teritoriale, autonomie cvasistatală, care a caracterizat timp de secole statutul Olteniei.

Primele ştiri

Primele ştiri cu privire la statul constituit la sud de Carpaţi vin din sfera Regatului Ungar. Restaurarea unităţii regatului sub o nouă dinastie, de origine franceză, casa de Anjou, în persoana regelui Carol Robert, s-a realizat cu sprijinul masiv al papalităţii şi pe temeiul colaborării cu nobilimea împotriva magnaţilor, după două decenii de înfruntare între puterea centrală şi forţele centrifuge. Într-un stadiu avansat al efortului restaurator al lui Carol Robert, în cursul luptelor purtate de ostile sale în Banat, el a avut de înfruntat şi ostilitatea noului stat românesc, realizat prin unirea voievodatelor din stânga şi din dreapta Oltului. Conducător al noului stat era acum Basarab, „marele voievod” (?- 1352), titlu care exprimă recunoaşterea întâietăţii puterii sale de către ceilalţi voievozi din cuprinsul ţării, a căror urmă, de altminteri, a dispărut definitiv chiar din această vreme. În 1324, când amintea contactele diplomatice stabilite cu „Basarab, voievodul nostru transalpin”, Carol Robert înregistra procesul de unificare teritorială înfăptuit în deceniile anterioare la sud de Carpaţi, unde formaţiunile politice multiple se contopiseră într-un singur stat, „Terra Transalpina”, „Terra Bazarab”, în terminologia cancelariei ungare, sau, în denumirea proprie „Ţara Românească”. Stat puternic, ale cărui acţiuni politice şi militare îşi găsesc ecou în textele vremii.

În opoziţie cu Regatul Ungar

Constituită în opoziţie cu Regatul Ungar, Ţara Românească s-a integrat într-o largă coaliţie de forţe ostile efortului restaurator al lui Carol Robert, coaliţie din care făceau parte tătarii Hoardei de Aur, ca factor hegemonic, bulgarii şi sârbii. Alături de bulgari şi tătari, împotriva Bizanţului a luptat în 1323 un contingent românesc trimis de Basarab în sprijinul aliatului său sud-dunărean.

După restaurarea autorităţii regale asupra Transilvaniei, care îşi manifestase viguros tendinţa autonomistă în timpul crizei de structură a regatului, Carol Robert s-a văzut silit să-şi fixeze atitudinea faţă de coaliţia de forţe ostile din afara arcului carpatic. În raport cu noua realitate constituită în detrimentul aspiraţiilor de dominaţie ale regatului său la sud de Carpaţi, atitudinea regelui a fost oscilantă. Dificultăţile restaurării puterii regale, teama de o realitate politică nouă a cărei forţă nu o cunoştea exact, au început prin a-i inspira prudenţă lui Carol Robert şi l-au determinat să se reconcilieze cu Basarab. Repetatele contacte diplomatice între cei doi adversari, semnalate de un act al cancelariei regale, s-au încheiat cu un acord (1324) care recunoştea unitatea Ţării Româneşti sub conducerea lui Basarab şi achiziţiile ei teritoriale, în schimbul recunoaşterii suzeranităţii regelui şi a încadrării ţării în aria spiritualităţii catolice.

Acordul încheiat cu Basarab i-a atras lui Carol Robert critici vehemente din partea forţelor din rândurile nobilimii care îi erau ostile şi care subliniau marea putere pe care o concentrase în mâinile sale domnul Ţării Româneşti. Câţiva ani mai târziu, împins de aceste forţe, regele a încercat să suprime noul stat pentru a restaura dominaţia regatului său la sud de Carpaţi. Folosind prilejul favorabil ivit în 1330, când un corp de oaste al Ţării Româneşti a fost înfrânt, alături de oastea ţarului bulgar de la Târnovo şi de tătari, la Velbujd, de către sârbi, Carol Robert a decis să întreprindă o mare campanie împotriva Ţării Româneşti pentru a-l înlătura pe Basarab, în locul căruia intenţiona să numească un dregător regal; realizarea acestui ţel ar fi însemnat destrămarea statului românesc constituit în deceniile anterioare şi readucerea teritoriilor dintre Carpaţi şi Dunăre sub controlul Regatului Ungar, ca în primele decenii ale secolului XIII.

sursa: Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, pag. 152-154