Şcoala în secolul XIX. Chin şi plictiseală (ultima parte)

elev stresatAtmosfera cazonă

Nu vreau să spun că şcolile noastre austriece ar fi fost, în sine, proaste. Dimpotrivă, aşa-zisa „programă analitică“ era alcătuită cu grijă, pe baza unei experienţe de un secol şi, dacă ar fi fost aplicată în mod inteligent, ar fi putut să asigure o pregătire consistentă şi destul de cuprinzătoare. Dar, tocmai prin alinierea pedantă la un plan şi prin schematismul ei uscat, şcoala noastră a devenit groaznic de seacă şi inertă, o rece maşină de învăţat care nu se regla niciodată după individ şi care, notându-te cu „bine“, „suficient“ sau „insuficient“, nu făcea decât să indice automat în ce măsură corespundeai „exigenţelor“.

Dar tocmai această lipsă de căldură umană, această searbădă mediocritate şi atmosfera cazonă care caracteriza mediul şcolar erau lucrurile care ne revoltau cel mai mult. Trebuia să învăţăm lecţiile şi să dăm examen de verificare a celor învăţate; însă în opt ani niciun profesor nu ne-a întrebat nici măcar o dată ce-am dori noi să-nvăţăm, şi ne-a lipsit cu desăvârşire tocmai acel ideal însufleţitor după care tânjeşte în sinea lui orice tânăr.

Cazarmă şcolară

Această închistare emana chiar din aspectul clădirii şcolii noastre, o remiză în toată regula, înjghebată cu cincizeci de ani în urmă, în grabă, cu materiale ieftine şi fără un plan bine gândit. Cu coridoarele ei reci, prost văruite, cu sălile de clasă joase, fără vreun tablou şi fără vreo altă podoabă care să-ţi bucure privirea, cu cabinele ei de toaletă ce-şi răspândeau mirosul prin toată clădirea, această cazarmă şcolară avea ceva de hotel cu o mobilă veche pe care o folosiseră deja mulţi înaintea ta şi pe care urmau s-o folosească alţii, tot aşa de mulţi, cu aceeaşi indiferenţă sau silă. Nici azi nu-mi iese din minte mirosul acela stătut, de mucegai, de care era impregnată această clădire, ca, de altfel, toate instituţiile de stat austriece, şi pe care noi îl numeam miros „oficial“, acel miros de camere aglomerate, supraîncălzite, niciodată bine aerisite, care îţi pătrundea mai întâi în haine şi apoi în suflet.

Precum osândiţii la galere, aşa şedeam noi doi câte doi în nişte bănci de lemn scunde, care-ţi strâmbau şira spinării, şedeam acolo până ce ne durea şi ultimul oscior. Iarna, deasupra cărţilor noastre pâlpâia lumina albăstrie a flăcărilor cu gaz, pe când vara, dimpotrivă, se trăgeau cu grijă perdelele la ferestre, ca nu cumva privirea să ni se îndrepte visătoare spre un mic pătrat de cer albastru. Încă nu se descoperise în acel secol că nişte trupuri tinere, în formare, au nevoie de aer şi de mişcare. Se considera că zece minute de pauză pe coridorul rece şi îngust sunt suficiente la patru sau cinci ore de stat ghemuit în bancă; de două ori pe săptămână eram conduşi la sala de gimnastică, pentru ca acolo, cu ferestrele închise etanş, să tropăim fără rost pe duşumeaua de scânduri din care la fiecare pas ţâşneau nori de praf. Şi astfel se chema că ne conformăm regulilor de igienă şi că statul şi-a făcut „datoria“ faţă de noi şi ne-a asigurat acel „mens sana in corpore sano”.

N-aveam de ce să-i fiu recunoscător acestei şcoli

După ani şi ani, trecând prin faţa acelei clădiri triste şi mohorâte, încă mai incercam un sentiment de uşurare la gândul că nu mai eram nevoit să intru în acea închisoare a tinereţii noastre; şi când la a cincizecea aniversare a prealuminatului aşezământ s-a organizat o festivitate, iar eu, premiantul de altădată, am fost solicitat să ţin discursul de rigoare în faţa ministrului şi primarului, am refuzat politicos. N-aveam de ce să-i fiu recunoscător acestei şcoli şi orice cuvânt pe care l-aş fi rostit într-o asemenea împrejurare ar fi fost o minciună.

Profesorii?  Am uitat şi cum îi chema şi cum arătau

Cât îi priveşte pe profesorii noştri, nici ei n-aveau nicio vină pentru acel nefericit program. Ei nu erau nici buni, nici răi, nu erau tirani, dar nici camarazi amabili; erau nişte bieţi slujbaşi care, robi ai unei scheme, ai unei programe analitice impuse de sus, trebuiau şi ei, ca şi noi, să-şi facă „lecţia“, şi erau tot aşa de fericiţi ca şi noi – simţeam clar acest lucru – când la amiază suna clopoţelul şcolii, vestindu-le şi lor, şi nouă că suntem liberi. Nu ne iubeau şi nu ne urau, şi cum să fi fost altfel când ei nu ştiau nimic despre noi; pe foarte puţini ne ştiau după nume, şi asta numai după câţiva ani, căci, în spiritul metodei de predare de atunci, nu-i preocupa altceva decât să constate greşelile făcute de „şcolar“ în ultima lucrare scrisă. Ei şedeau sus la catedră, iar noi jos, ei puneau întrebări şi noi trebuia să răspundem, altă comunicare între noi nu exista. Căci între profesor şi elev, între catedră şi banca elevului, între vizibila treaptă de sus şi vizibila treaptă de jos se afla invizibila barieră a „autorităţii“ care împiedica orice contact.

Profesorii ar fi trebuit să vadă în elev o individualitate, ceea ce ar fi reclamat o aplecare atentă asupra trăsăturilor lui caracteristice, sau chiar să redacteze, ceea ce azi se face în mod curent, reports, adică descrieri bazate pe observaţii, dar pe atunci aşa ceva ar fi fost peste putinţa lor. Pe de altă parte, un dialog de la om la om le-ar fi diminuat iarăşi autoritatea, fiindcă în felul acesta noi, „şcolarii“, prea ne-am fi plasat la acelaşi nivel cu ei, „superiorii“. Nimic nu mi se pare mai ilustrativ pentru ruptura totală care exista din punct de vedere spiritual şi afectiv între noi şi profesorii noştri ca faptul că am uitat şi cum îi chema, şi cum arătau. Memoria mea încă mai păstrează cu precizie fotografică imaginea catedrei şi a catalogului clasei în care căutam mereu să tragem cu coada ochiului, pentru că acolo se aflau notele noastre. Văd şi acum carnetelul roşu în care profesorii făceau primele adnotări şi creionul negru şi scurt cu care treceau notele. Îmi amintesc de caietele mele presărate cu corecturi făcute cu cerneală roşie, dar nu pot să reconstitui chipul nici unuia din ei – poate din cauză că în faţa lor am stat întotdeauna umiliţi sau indiferenţi.

sursa: Stefan Zweig, Lumea de ieri: amintirile unui european, Traducere din germană de Ion Nastasia, Bucureşti, Humanitas, 2012

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: