Viaţa lui Cervantes (ultima parte)

cervantes don quijoteDon Quijote

În luna iulie sau august 1604, Cervantes a vândut drepturile cărţii Ingeniosul hidalgo Don Quijote de la Mancha (El ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha cunoscut ca Don Quijote, partea I) editorului librar Francisco de Robles, pentru o sumă necunoscută. Dreptul de publicare a fost acordat în luna septembrie, iar cartea a apărut în ianuarie 1605. Există unele dovezi conform cărora subiectul cărţii era cunoscut sau parţial cunoscut înainte de publicare – de către alte persoane, precum Lope de Vega, aflat atunci în relaţii reci cu Cervantes. Culegătorii de la tipografia lui Juan de la Cuesta din Madrid au fost vinovaţi de o mare parte dintre erorile din text, multe fiindu-i iniţial atribuite autorului.

Romanul a cunoscut un succes imediat, deşi nu la fel de răsunător ca Guzman de Alfarache, Partea I, al lui Mateo Alemán, din 1599. Până în august 1605 existau două ediţii în Madrid, două publicate la Lisabona şi una la Valencia. Au urmat cele din Bruxelles, în 1607; Madrid, 1608; Milano, 1610; şi iar Bruxelles, 1611. Partea a doua, A doua parte a ingeniosului cavaler Don Quijote de la Mancha (Segunda parte del ingenioso Caballero Don Quijote de la Mancha) a apărut în 1615. Traducerea primei părţi în limba engleză a lui Thomas Shelton a apărut în 1612. Numele lui Cervantes a ajuns în scurt timp cunoscut în Anglia, Franţa şi Italia, la fel de bine ca în Spania.

Vânzarea drepturilor de publicare a însemnat însă că Cervantes nu a mai scos profit financiar din partea I a romanului său. A trebuit să se descurce cu dreptul de patronat. Făcuse o greşeală dedicând romanul tânărului duce de Béjar. A fost mult mai norocos cu două persoane mult mai influente: contele de Lemos, căruia îi va dedica Partea a II-a şi încă alte trei lucrări, şi don Bernardo de Sandoval y Rojas, arhiepiscop de Toledo. Acest lucru i-a uşurat într-un fel situaţia financiară. Totuşi, se pare că şi-ar fi dorit un loc mai sigur în panteonul de scriitori ai naţiunii decât cel pe care îl dobândise în timpul vieţii – îşi dorea o reputaţie asemenea celei de care se bucura Lope de Vega sau poetul Luis de Góngora. Sentimentul de marginalizare ar putea fi dedus şi din Călătorie în Parnas (Viage del Parnaso, 1614), din două sau trei prefeţe ulterioare şi din câteva surse externe. Dar succesul relativ, ambiţia încă nesatisfăcută şi o nevoie continuă de a experimenta cu elementele de ficţiune i-au asigurat lui Cervantes, la 57 de ani, în puţinii ani ce i-au mai rămas, începutul celei mai productive perioade din cariera sa.

Viaţa particulară a lui Cervantes a fost cât se poate de dură. Un incident în care a fost înjunghiat un om pe stradă, în faţa casei lui din Valladolid, în iunie 1605, a dus la arestarea tuturor persoanelor din casă, într-un mod ridicol. Ulterior, când au urmat curtea regală la Madrid, Cervantes s-a confruntat cu probleme băneşti şi, în plus, cu greutăţi domestice. Familia sa a locuit la diferite adrese în următorii ani, înainte să se stabilească definitiv pe Calle de León. La fel ca alţi scriitori ai vremii, şi Cervantes spera să primească un post de secretar pe lângă contele de Lemos, când, în 1610, contele a fost numit vicerege în Napoli; dar a fost din nou dezamăgit. În 1609 a intrat într-un ordin religios la modă, Sclavii Preasfintei Împărtăşanii, iar patru ani mai târziu a devenit franciscan din ordinul al treilea, un angajament mai serios. Cercetătorii lui cunosc, de asemenea, implicarea lui sporită în viaţa literară a capitalei sub forma frecventării Academiei Selvaje, un fel de salon al scriitorilor, în 1612.

În anul următor, au fost publicate cele douăsprezece Povestiri exemplare. Prologul conţine singurul portret verbal cunoscut al autorului: „cu chip acvilin, păr castaniu închis, fruntea netedă şi clară, ochii veseli şi un nas coroiat, dar bine proporţionat; barba lui este argintie, deşi era de aur acum 20 de ani; mustaţa mare, gura mică, cu dinţii nici mari, nici mici, de vreme ce are doar şase şi sunt într-o stare proastă şi rău poziţionaţi, pentru că nu se armonizează unii cu alţii; corpul său e între două extreme, nici înalt, nici scund; un ten luminos, mai mult palid decât brun, umerii oarecum grei, iar pasul nu foarte uşor”.

Afirmaţia lui Cervantes din acest prolog, cum că el este primul care a scris novellas originale (nuvele în manieră italiană) în spaniolă, este realmente justificată. Nu se ştie exact când au fost create. Există o oarecare varietate în această colecţie, nuvelele încadrându-se în două categorii generale: povestiri romantice şi povestiri realiste. Colocviul câinilor (El coloquio de los perros, 1952), o novella cvasipicarescă, având drept cadru povestirea Căsătoria înşelătoare (El casamiento engañoso), este probabil cea mai profundă şi originală creaţie a lui Cervantes, alături de Don Quijote.

În 1614, Cervantes a publicat Călătorie în Parnas, un lung poem alegoric pe un ton satiric, comico-legendar, cu un post-scriptum în proză, dedicat glorificării unor poeţi contemporani şi satirizării altora. Autorul recunoaşte aici că nu i-a fost uşor să scrie poezie, însă a considerat poezia un lucru de preţ, o artă pură care nu ar trebui pervertită niciodată. După ce îşi pierduse orice speranţă de a-şi vedea piesele pe scenă, a publicat opt dintre ele în 1615, împreună cu opt interludii comice scurte, în volumul Opt comedii şi Opt interludii noi. Piesele de teatru nu duc lipsă de inventivitate şi originalitate, ci de control real al metodei. Interludiile, în schimb, sunt considerate printre cele mai bune de acest gen.

Nu se ştie exact când a început să scrie Cervantes Partea a II-a din Don Quijote, dar cu siguranţă nu scrisese decât jumătate până la sfârşitul lui iulie 1614. Prin luna septembrie, o falsă Parte a II-a a fost publicată în Tarragona de cineva care îşi spunea Alonso Fernandez de Avellaneda, un aragonez necunoscut, admirator al lui Lope de Vega. Cartea nu este lipsită de merit, deşi este grosolană, în comparaţie cu modelul. În prolog, autorul îl insultă fără rost pe Cervantes, care, cum era de aşteptat, s-a supărat şi i-a replicat, deşi cu o relativă reţinere în comparaţie cu insultele pe care şi le aruncau unii dintre rivalii literari ai epocii.

Don Quijote, Partea a II a a ieşit de sub aceeaşi presă ca şi prima parte, spre finele lui 1615. A fost imediat retipărită la Bruxelles şi la Valencia în 1616 şi la Lisabona în 1617. Părţile I şi II au apărut pentru prima dată în aceeaşi ediţie la Barcelona, în 1617. A existat o traducere în franceză a Părţii II prin 1618 şi una în engleză, în 1620. A doua parte valorifică potenţialul primei părţi, dezvoltându-l şi diversificându-l, fără a sacrifica elementele cunoscute. Majoritatea sunt de acord că este mai dezvoltată şi mai profundă decât prima.

În ultimii ani de viaţă, Cervantes a menţionat mai multe lucrări care n-au văzut niciodată lumina tiparului, în caz că s-a apucat vreodată să le scrie. E vorba de Bernardo (numele unui erou epic legendar spaniol), Săptămâni în grădină (Semanas del jardin, o colecţie de povestiri, probabil asemenea Decameronului lui Boccaccio), precum şi de continuarea la Galateea. Singura care a fost publicată postum, în 1617, a fost ultimul său roman, Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei. Istorie septentrională (Los trabaios de Persiles y Sigismunda, Historia setentrional). Aici, Cervantes a încercat să revigoreze romanul eroic de aventură şi dragoste în maniera lucrării Etiopica (Aethiopica) a lui Heliodor. Era un gen prestigios intelectual, ce avea să aibă un foarte mare succes în Franţa sec. XVII. Menită să ofere o povaţă, dar şi să distreze, Persiles este o lucrare ambiţioasă, care exploatează potenţialul mitic şi simbolic al romanului. A cunoscut un mare succes la apariţie; au existat opt ediţii spaniole în doi ani şi traduceri în franceză şi în engleză, în 1618, respectiv 1619.

În dedicaţia scrisă cu trei zile înainte de a muri, „cu un picior deja în groapă”, Cervantes îşi lua un tulburător adio de la lume. Lucid până în ultima clipă, se pare că atinsese în cele din urmă seninătatea spiritului. Cervantes a murit în 1616, pe 22 aprilie, nu pe 23, aşa cum s-a crezut în mod tradiţional. Certificatul de înmormântare indică faptul că pe data de 23 a fost îngropat, la mănăstirea Discalced Trinitarians (Trinitarienii Desculţi) de pe Caile de Cantarranas (azi, Caile de Lope de Vega). Nu este marcat locul exact. Nu se ştie să fi lăsat vreun testament.

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p. 326-328

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: