Oscar Wilde şi homosexualitatea (ultima parte)

oscar wilde si alfred douglas bosieAnul 1891 a fost pentru Oscar Wilde foarte favorabil, pentru că acum a apărut şi a cunoscut un succes răsunător romanul său Portretul lui Dorian Gray şi tot acum a făcut cunoştinţă cu Lordul Alfred Douglas, un tânăr şi entuziast admirator al său, care pretindea că ar fi citit Dorian Gray de nouă ori. Wilde a fost fermecat de frumuseţea lordului de douăzeci şi unu de ani. Până în primăvara anului următor, 1892, cei doi ajunseseră amanţi, iar Wilde i se confesa lui Ross, într-o scrisoare plină de subtexte erotice: „Bosie [porecla lui Douglas] a insistat să ne oprim aici ca să mâncăm nişte sandvişuri. Este aşa un narcis – atât de alb şi de auriu… Parcă ar fi un hiacint, cum stă întins pe canapea, iar eu îl divinizez.”

Douglas era fermecător, strălucitor, nepăsător şi, dacă este să-l credem pe parodistul Max Beerbohm, „vizibil nebun (ca toată familia lui, cred eu)”. Wilde era îndrăgostit peste măsură.

Pasiunea lor nu s-a vrut niciodată monogamă. Douglas i-a oferit iubitului său favorurile unor tineri care puteau fi cumpăraţi cu câteva lire şi cu promisiunea unei mese – practică pe care Wilde a numit-o mai târziu „ospăţ cu pantere”. Se înţelege că era un obicei mai mult decât riscant, pentru că postura asumată de Wilde era vulnerabilă, deci expusă şantajului. Unul dintre acei băieţi de ocazie, Albert Wood, a reuşit să pună mâna pe câteva scrisori ale lui Wilde către Douglas, iar Wilde a fost obligat să plătească pentru a-i fi înapoiate.

Din păcate, o parte dintre ele, inclusiv celebra scrisoare cu „Hiacint” (în care Wilde îl divinizează pe lord: „Sufletul tău suflat cu aur stă ca o punte între pasiune şi poezie. Sunt convins că Hiacint, pe care Apollo îl iubea ca un nebun pe vremea grecilor, erai chiar tu”), au ajuns, cum-necum, în mâinile marchizului de Queensberry, tatăl lui Douglas. Queensberry a fost scandalizat de această confirmare a propriilor suspiciuni legate de fiul său şi i-a lăsat lui Wilde, la hotelul în care locuia, o carte de vizită cu o insultă mâzgălită în grabă: „Lui Oscar Wilde, sodomit declarat”. Împins de la spate de Douglas, care îl detesta pe tatăl său, Wilde l-a dat imediat în judecată pe marchiz pentru ofensă publică. Când lui Queensberry i s-a cerut – potrivit legii engleze – să aducă probe ale acuzaţiei sale, sub forma unei liste cu doisprezece bărbaţi tineri care erau gata să depună mărturie că Wilde le ceruse să comită sodomie, prietenii l-au sfătuit pe Wilde să-şi retragă reclamaţia şi să părăsească ţara. Dar el a mers mai departe şi, când s-a ajuns, într-un târziu, la proces, a declarat sus şi tare: „În cazul acesta eu sunt acuzator.”

Acuzat de sodomie

Şi totuşi, balanţa se înclinase deja de cealaltă parte, iar Wilde s-a trezit că el însuşi era cel judecat, şi nu Queensberry. Avocatul lui Wilde a fost nevoit să accepte concluzia că marchizul de Queensberry, pe bună dreptate şi în interes public, îl numise pe clientul său sodomit. La doar câteva minute după achitarea lui Queensberry, procurorul-şef a primit o scrisoare detaliată despre felul cum practicase Wilde sodomia, aşa încât a fost emis un mandat de arestare pe numele scriitorului.

Procesul

Procesul a avut loc în aprilie 1895. Prestaţia lui Wilde din boxa martorilor a fost una strălucită, chiar dacă a rămas fără niciun rezultat. Întrebat de procuror „Care este «iubirea ce nu îndrăzneşte să-şi spună pe nume?” – făcând referire la un vers dintr-un poem publicat de Douglas -, el a oferit o lecţie de elocinţă:

„Iubirea ce nu îndrăzneşte să-şi spună pe nume” în secolul nostru este acea afecţiune pe care un bărbat mai în vârstă o simte pentru unul mai tânăr, precum David pentru Ionatan, pe care Platon a aşezat-o la temelia însăşi a filosofiei sale, pe care o regăsim în sonetele lui Michelangelo şi în cele ale lui Shakespeare. Este acea profundă afecţiune spirituală care este pe cât de pură, pe atât de perfectă. Ea dictează şi însufleţeşte marile opere de artă, cum sunt cele ale lui Shakespeare şi Michelangelo… în secolul nostru este greşit înţeleasă, atât de greşit înţeleasă, încât a ajuns să se vorbească despre ea ca despre o «iubire ce nu îndrăzneşte să-şi spună pe nume» – şi în numele ei am fost eu adus aici. Este frumoasă, este rafinata, este cea mai nobilă formă de afecţiune. Nu are nimic nefiresc în ea. Este o afecţiune intelectuală, care a existat şi va exista întotdeauna între un bărbat mai în vârstă şi altul mai tânăr, acolo unde bărbatul mai în vârstă are de partea sa intelectul, iar cel mai tânăr are înaintea sa tot ce înseamnă bucuria, speranţa şi farmecul vieţii. Lumea nu înţelege că lucrurile stau exact cum trebuie să stea. Lumea o ia în derâdere şi uneori mai trimite pe câte cineva la galere în numele ei”.

Juriul s-a declarat incapabil să pronunţe un verdict, aşa încât judecătorul a ordonat un nou proces, care a avut loc pe 25 mai 1895. Oscar Wilde a fost condamnat la doi ani de închisoare şi muncă silnică – pedeapsa maximă prevăzută de lege.

Sfârşit

În mai 1897, Wilde a fost eliberat din închisoarea Reading. Ruinat şi financiar, dar şi fizic, el a părăsit Anglia şi s-a stabilit în Franţa, unde l-a regăsit pe Douglas: acesta plecase din ţară, însoţit de Robert Ross, încă din timpul procesului. Pe 30 noiembrie 1900, la vârsta de patruzeci şi şase de ani, Oscar Wilde a murit, în autoexil la Paris.

Prima parte AICI

sursa: Paul Russell, 100 Cele mai influente personalităţi gay, trad. şi note: Mihnea Gafiţa, Piteşti, Paralela 45, 2004, p. 31-33

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: