Nemurirea – Condiţia zeilor

hermesÎn povestirile mitologice, nemurirea reprezintă condiţia zeilor. De fapt, ei nu sunt eterni, adică nu există de la  începutul lumii; pentru fiecare se reconstituie cu precizie naşterea (adesea miraculoasă şi excepţională) şi genealogia. Ei nu cunosc însă moartea; adesea au o copilărie (ca în cazul lui Hermes, care de altfel demonstrează că are calităţi excepţionale încă din faşă) şi cresc, dar o dată ajunşi la o maturitate ideală, ce corespunde deplinătăţii forţelor, nu mai îmbătrânesc şi nu mor. Din acest motiv sunt numiţi adesea „nemuritorii”.

Nemurirea este condiţia comună a tuturor zeilor, dar nu şi a tuturor eroilor. Cu câteva excepţii (de pildă Heracle), aceştia din urmă mor, asemenea oamenilor; după coborârea lor în infern însă sunt veneraţi pe pământ ca divinităţi, iar în lumea de dincolo au parte de un destin special, diferit de cel al muritorilor de rând, întrucât duc o viaţă liniştită şi lipsită de griji în Insulele Fericiţilor. În lumea romană, de un soi de eroizare beneficiază împăraţii, care – aşa cum povesteşte tradiţia în cazul lui Romulus – aveau parte de apoteoză, ceea ce nu excludea experienţa morţii.

Şi oamenilor li se recunoştea totuşi o componentă imortală — sufletul, care, spre deosebire de trup, ducea şi după moarte o existenţă autonomă şi eternă în infern sau, potrivit altor doctrine (orfism, pitagorism), se reîncarna, parcurgând de fiecare dată un itinerar complex al morţii şi renaşterii în trupuri diferite.

Trupul omenesc este însă condamnat în mod fatal la moarte. Mitul aminteşte doar câteva cazuri de indivizi pentru care zeii încearcă să obţină darul nemuririi. Cel mai celebru este cazul lui Ahile, pe care mama sa Thetis l-a îmbăiat în apa Styxului, pentru a-l face invulnerabil şi deci nemuritor, ţinându-l de un călcâi, ce a rămas singura sa parte vulnerabilă. Potrivit altor  versiuni ale mitului, Thetis încercase să-i facă nemuritori şi pe ceilalţi fii ai săi, aşezându-i în foc; această metodă a fost folosită şi de Demetra, care i-a aplicat-o lui Demofon, fiul lui Celeos şi al Metanirei, ce o găzduiseră în timpul şederii sale pe pământ, pe când îşi căuta fiica. Copilul creştea foarte repede, dar când mama sa l-a văzut într-o noapte în mijlocul flăcărilor s-a înspăimântat şi a împiedicat-o pe zeiţă să continue.

După cum putea să-i facă pe oameni nemuritori, tot astfel focul putea pune capăt vieţii lor, atunci când supravieţuirea era legată de o lance sau de un tăciune (este cazul lui Meleagru sau, în mitologia romană, al lui Mamercus): nemurirea depindea de buna conservare a obiectelor respective, care, arzând, au provocat moartea ambelor personaje. În alte cazuri, zeii le dăruiesc nemurirea celor pe care îi îndrăgesc dându-le să bea ambrozie, aşa cum se întâmplă în mitul lui Ixion.

Aproape întotdeauna mitologia ne prezintă povestiri despre oameni care sunt pe punctul de a dobândi nemurirea, dar care, din diferite motive, revin la condiţia lor de muritori. Înduioşătorul mit al lui Eos şi Titonos pare să simbolizeze imposibilitatea omului de a se apropia de condiţia fericită a nemuritorilor: lui Titonos, un muritor îndrăgit de Eos, zeii i-au îngăduit să trăiască veşnic. Eos (Aurora) însăşi a obţinut pentru el această favoare, dar a uitat să le ceară zeilor să-i dăruiască, pe lângă nemurire, şi tinereţea veşnică. Ceea ce ar putea părea un dar minunat devine astfel o sursă de suferinţe cumplite pentru bietul Titonos, destinat să îmbătrânească la nesfârşit, uscându-se şi chircindu-se, devenind incapabil de orice formă de autonomie, pierzându-şi practic caracteristicile umane şi ducându-şi zilele într-un coş de răchită.

Când nemurirea devine un sinonim al suferinţei fără sfârşit, ea nu mai este un dar îndelung râvnit, ci un privilegiu stânjenitor faţă de care moartea este preferabilă. Înţeleptul centaur Chiron, chinuit de o rană pe care i-o făcuse Heracle cu una dintre săgeţile sale otrăvite şi care nu se putea vindeca, îi oferă lui Prometeu nemurirea sa; astfel, Prometeu îi pune capăt zilelor, iar Chiron face ca titanul să nu cunoască moartea.

În alte cazuri, nemurirea aproape atinsă este refuzată de zei pentru a-l pedepsi pe cel care nu este demn de ea, aşa cum se întâmplă cu Tideu, pentru care Atena obţinuse de la Zeus darul nemuririi; Tideu însă a început să mănânce creierul duşmanului său Melanipos pe care tocmai îl ucisese, iar acest gest inuman a determinat-o pe Atena să nu-i acorde nemurirea.

sursa: Anna Ferrari, Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Traducere de Emanuela Stoleriu, Dragoş Cojocaru, Dana Zamosteanu, Ed. Polirom, Iaşi, 2003

 

Anunțuri

Un răspuns

  1. foarte bun articolul imi aminteste de Legendele Olimpului

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: