Arhive lunare: iulie 2014

Vânătoarea de vrăjitoare (I) – Răzbunarea

vrajitoare„Fac parte dintr-o tagmă secretă, care a jurat să îndeplinească poruncile diavolului. Cei mai plăcuţi gustului nostru sunt pruncii care nu au fost încă botezaţi, dar nu ne dăm înapoi să ne năpustim şi asupra copiilor care au primit nume creştinesc. Sub gingaşa priveghere a mamei, sugaciul doarme în tihnă, dar, cu ajutorul Necuratului, noi ştim cum să răzbim până la el şi să-l ucidem cu vrăjile pe care i le facem. Părinţii sunt proşti, ei îşi închipuie că odorul lor a pierit din pricina unei boli. Dar după înmormântare, noi venim la groapă şi îl smulgem pe micuţ pământului, aruncându-l apoi într-un ceaun cu apă clocotită. Din carnea care se desprinde de pe oase facem o alifie cu însuşiri fără seamăn: e destul să te ungi cu ca pe tot trupul, că pe dată te pomeneşti plutind în văzduh şi poţi ajunge într-o clipă unde doreşti. Iar dacă înghiţi câteva picături din fiertură, iadul îţi dăruieşte toate puterile lui şi atunci eşti vrednic să intri în temuta breaslă a vrăjitoarelor şi vracilor”.

Rândurile de mai sus nu sunt rodul unei fantezii scriitoriceşti, ci depoziţia autentică, consemnată într-un proces verbal, a deţinutei Martha Dressler din Berna. Era anul de gratie 1436. Femeia a fost arestată la 16 februarie şi supusă torturilor vreme de peste două luni. Mărturisirea din care provine citatul utilizat a fost făcută la data de 4 mai. Peste alte două săptămâni, Martha Dressler era arsă pe rug ca „vrăjitoare”, împreună cu alte cinci persoane – o femeie, două fetiţe, un bărbat şi un băieţandru de 14 ani -, acuzate că „i-au fost în mârşavele sale fapte, complici, ajutând-o să săvârşească cele ce-i cerea diavolul.

Aşa glăsuieşte sentinţa. Ea nu pomeneşte niciun cuvânt despre adevărata vină pe care o poartă singurul bărbat condamnat în faţa prea cinstitului tribunal: Albrecht Meer, de meserie fierar, lucrase în urmă cu trei ani o armură pentru comitele Flarel, care o mai purta încă, deşi nu i-o plătise. Meşteşugarul îndrăznise să-i ceară în câteva rânduri banii, dar în zadar. La sluiba religioasă din noaptea de Crăciun, Martha Dressler, sora lui Meer, a fost şi mai cutezătoare: ieşind în calea comitelui, i-a strigat de faţă cu lumea venită la biserică:

Continuă citirea →

Cercurile militare de altădată

militar balÎn România cercurile militare au fost create după Războiul de Independenţă, fiind o prelungire a modelului militar francez. Ele funcţionau în principalele garnizoane ale ţării şi aveau rolul de interfaţă între armată şi societatea civilă. Unele dintre ele dispuneau chiar de un local propriu, iar conducerea lor revenea comandantului garnizoanei, care avea, de regulă, cel mai mare grad militar.

Un aspect deosebit de interesant în privinţa construirii cercurilor militare, la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui următor, a fost solidaritatea ofiţerilor de atunci pentru realizarea acestui gen de edificiu. Peste tot în ţară, fondurile necesare realizării cercurilor militare au fost constituite din donaţii, în special subscripţii şi cotizaţii ale ofiţerilor, precum şi din subvenţii de stat şi împrumuturi rambursabile. În majoritatea garnizoanelor, contribuţiile ofiţerilor au fost de circa 80%.

Cele mai atractive evenimente erau balurile militare. După războiul de independenţă, se organizau reuniuni militare în amintirea participării la luptele din sudul Dunării, dar şi cu ocazia principalelor sărbători religioase: de Crăciun, de Anul Nou, de Paşti sau când se dădea în folosinţă o cazarmă nouă. Iniţiativele locale au început să fie din ce în ce mai multe, aşa că, mai târziu, se organizau baluri şi cu alte prilejuri: de mărtişor, când unitatea împlinea un număr de ani de la înfiinţare (25, 50, 100 de ani) sau cu prilejul venirii unei noi promoţii de ofiţeri în garnizoană (aşa-numitul “bal al bobocilor”). Ofiţerii tineri erau luaţi în primire de cei mai în vârstă, care aveau obligaţia să organizeze un eveniment monden pentru cunoaşterea realităţilor din garnizoană şi pentru apropierea lor.

În fapt, balurile organizate de cercurile militare erau o formă de relaţionare a corpului ofiţeresc cu societatea civilă. Multe căsătorii ale ofiţerilor s-au realizat prin intermediul acestor petreceri şi multe căsnicii s-au destrămat tot ca urmare a acestor ceremonii.

Continuă citirea →

Viaţa lui Cehov (II)

cehov anton pavloviciDupă ce a contribuit, atât ca medic, cât şi ca administrator medical, la ameliorarea consecinţelor foametei cumplite din 1891-1892, Cehov a cumpărat o moşie în satul Melihovo, la cca 80 km sud de Moscova. Aceasta a fost reşedinţa sa cca şase ani şi, în acelaşi timp, un adăpost pentru vârstnicii săi părinţi şi pentru sora lui Maria, care se îngrijea de gospodărirea casei şi care nu se măritase special pentru a-şi putea îngriji fratele.

Perioada Melihovo a fost cea mai fertilă din viaţa lui Cehov în domeniul prozei scurte, pentru că acum compune Zvăpăiata (Poprîgunia), Vecinii (Sosedi, 1892), Povestea unui necunoscut (Rasskaz neizvestnogo celoveka, 1893), Călugărul negru (Cernîi monah, 1894), Omorul (Ubiistvo) şi Ariadna (1895), între multe alte capodopere. Viaţa rurală devine una dintre temele principale ale scrierilor sale, îndeosebi în Ţăranii (Mujiki, 1897). Fără vreo intrigă spectaculoasă, această secvenţă de schiţe excepţional redactate a provocat în Rusia un scandal mai mare decât orice alt text al autorului, în parte datorită refuzului său de a se supune convenţiei conform căreia scriitorii prezentau, în mod normal, ţărănimea rusă într-o lumină sentimentală şi edulcorată.

Continuând să creeze numeroase portrete ale intelectualilor vremii, Cehov a descris lumea negustorilor şi a fabricanţilor în texte precum Împărăţia femeilor (Babie ţarstvo, 1894) şi Trei ani (Tri goda, 1895). Aşa cum s-a remarcat de multe ori, opera sa oferă o panoramă a Rusiei vremii, şi încă atât de exactă încât poate fi folosită chiar ca sursă pentru cercetări sociologice.

Continuă citirea →

Mai multă decenţă!

columb ouPovesteşte Prosper Merimee:

„Unuia dintre prietenii mei spanioli i s-a întâmplat un accident. Scrisese un articol despre nu mai ştiu ce problemă şi îl termina spunând: „E tot aşa de simplu ca oul lui Columb (Eso es tan sencillo como el huevo de Cristobal Colon)”.

Huevo – ou – are, în limba spaniolă, pentru oamenii vulgari, un înţeles obscen. Corectorul, care nu cunoştea anecdota despre Columb, a fost scandalizat de cruditatea termenului şi în loc de huevo a pus testiculo, pe care-l socotea mai decent!” 🙂

Continuă citirea →

Isaac Asimov, şoarecele de bibliotecă

asimov cartePovesteşte Isaac Asimov: “Nu-mi amintesc să-i fi privit cu nostalgie pe ceilalţi copii alergând şi dorindu-mi să mă pot alătura lor. Eu eram mult mai fericit, deoarece aveam cărţile. Preferam oricând să citesc.

Nu uit după-amiezile fierbinţi de vară când vânzările lâncezeau şi tata, cu sau fără mama, se putea descurca şi fără mine în prăvălie. Stăteam afară, în faţa magazinului (gata oricând să dau o mână de ajutor la nevoie), cu scaunul lăsat pe spate, până atingea zidul cu speteaza, şi citeam.

Îmi amintesc că după ce s-a născut fratele meu, Stanley, şi am căpătat sarcina de a avea grijă de el, dădeam ocol cartierului de douăzeci-treizeci de ori, în vreme ce citeam, ţinând o carte rezemată de mânerul căruciorului. Ţin minte cum mă întorceam de la bibliotecă cu trei cărţi, având câte una sub fiecare braţ şi citind din a treia. Cu alte cuvinte, eram un clasic „şoarece de bibliotecă”.

Continuă citirea →

Greşeala lui Isaac Asimov

asimov isaacPovesteşte Isaac Asimov: „Copilăria mi-am petrecut-o în tovărăşia surioarei mele, Marcia, care s-a născut pe 17 iunie 1922, în Rusia, şi care, la data plecării noastre în Statele Unite, avea vârsta de opt luni. Ea mi s-a plâns adesea că o amintesc prea puţin în scrierile mele şi are dreptate. În 1974 însă am publicat o carte în care am menţionat că s-a născut în Rusia. 🙂

I-am telefonat ca să-i citesc pasajul respectiv, vrând să-i demonstrez că uneori pomenesc de ea, şi imediat a izbucnit în bocete prelungi şi isterice.

– Ce s-a întâmplat? am întrebat-o consternat.

Printre suspine, mi-a răspuns:

– Acum, toţi vor şti câţi ani am… (Pe atunci, avea cincizeci şi doi.)” 🙂

Continuă citirea →

Viaţa lui Cehov (I)

anton cehovCehov, Anton Pavlovici (29.01.1860, Taganrog, Rusia – 14/15.07.1904, Badenweiller, Germania). Scriitor rus, important dramaturg şi maestru al prozei scurte de factură modernă.

Artist al exprimării laconice şi precise, Cehov a sondat adâncimile naturii umane, dezvăluind motivaţiile secrete ale personajelor sale. Cele mai bune piese şi povestiri scrise de el sunt lipsite de intrigi complicate şi de rezolvări clare. Concentrându-se asupra unor fapte aparent triviale, ele creează o atmosferă specială, numită uneori melancolică sau lirică. Cehov a descris viaţa societăţii ruse contemporane lui folosind o metodă înşelător de simplă, fără procedee literare vizibile, fiind considerat principalul reprezentant al realismului rus de la sfârşitul secolului XIX.

Copilăria şi tinereţea

Tatăl lui Cehov era un băcan destul de sărac, cu o fire cazonă şi evlavioasă, care se născuse iobag. Şi-a silit fiul să lucreze ca vânzător în prăvălia sa şi l-a înscris într-un cor bisericesc pe care îl dirija el însuşi. În ciuda blândeţii mamei sale, copilăria a rămas pentru Cehov o amintire dureroasă, deşi ulterior s-a dovedit a fi o experienţă intensă şi plină de vitalitate pe care scriitorul a invocat-o adesea în operele sale.

După ce a frecventat scurtă vreme o şcoală locală grecească, Cehov a fost admis în gimnaziul (liceul) orăşenesc, unde a rămas timp de 10 ani. Aici a primit cea mai bună educaţie disponibilă în mod obişnuit la vremea respectivă – riguroasă, dar lipsită de imaginaţie, bazată pe clasicii greci şi latini. În timpul ultimilor trei ani de şcoală, Cehov a locuit singur şi s-a întreţinut din meditaţiile date elevilor din clasele mai mici, căci tatăl său, ajuns la faliment, se mutase cu restul familiei la Moscova pentru a-şi încerca din nou norocul.

Continuă citirea →

Îmbătaţi-vă! Cu vin, cu poezie sau cu iubire

timpTrebuie să fii totdeauna beat. E singurul lucru într-adevăr cuminte. Ca să nu simţi chinuitoarea povară a Timpului care-ţi zdrobeşte umerii şi te-ndoaie la pământ, trebuie să te-mbeţi fără încetare.

Dar cu ce? Cu vin, cu poezie sau cu iubire, – după cum ţi-e firea. Numai să te îmbeţi.

Şi dacă vreodată te vei trezi pe treptele unui palat, în iarba verde a unui şanţ, sau în singurătatea posomorâtă a odăii tale, întreabă vântul, valurile, stelele, pasările, ceasornicul; întreabă tot ce e trecător, tot ce geme, tot ce se rostogoleşte, tot ce cântă şi vorbeşte, întreabă ce oră e; şi vântul, valurile, stelele, pasările, ceasornicul, îţi vor răspunde: „E ora să te îmbeţi! Ca să nu fii robul încătuşat al Timpului, îmbată-te: îmbată-te fără încetare! Cu vin, cu poezie sau cu iubire, cu orice – numai să te îmbeţi”.

Continuă citirea →

Prejudicii sincerităţii mele

merimeeLa Academia Franceză, Prosper Merimee a fost ales în locul rămas liber prin moartea lui Charles Nodier, căruia, conform tradiţiei, trebuia să-i facă elogiul:

„Îmi este foarte greu în momentul de faţă – spune el – să fac elogiul predecesorului meu, Ch. Nodier. Trebuie în primul rând să-i citesc operele, ceea ce nu este prea uşor şi nici prea amuzant. Apoi să le laud, ceea ce va aduce pe alocuri unele prejudicii sincerităţii mele.” 🙂