Un divorţ domnesc (ultima parte)

bibescuDeşi Bibescu avea răbdare, evenimentele păreau să-l grăbească. În 1844, Mariţica rămăsese însărcinată. Copilul care urma să se nască era adulterin. Demersurile făcute de domn pe lângă mitropolitul Neofit au rămas infructuoase. Altădată, mitropolitul era plecat faţă de domn, care exercita o putere absolută. De la Regulamentul Organic, însă, puterea domnului era îngrădită de Adunarea Obştească, al cărei preşedinte de drept era mitropolitul. Apoi Neofit, el însuşi fiu de stolnic, aflat în scaun dinaintea domnului (1840), avea un ascendent politic prin rolul jucat în răsturnarea domnului anterior (Alex. Ghica) şi prin legăturile directe ce întreţinea cu puterea protectoare, peste capul domnului. Ca episcop al Râmnicului, el acceptase să fie vicar al Mitropoliei în 1829, când mitropolitul Grigore fusese surghiunit. În sfârşit, Neofit, de origine grecească şi cultivat, avea o rară fineţe de gândire pe care o folosea în acţiune cu mult curaj şi oportunism de om politic.

Hotărârea mitropolitului

După pravilă şi după obiceiul pământului, căsătoria nu era numai un contract ca în dreptul roman, ci o taină religioasă. Legiuirea Caragea contrazicea, e drept, această concepţie, definind nunta „tocmeala unirii bărbatului cu femeia spre facere de copii”. Dar regula de drept bizantin, intrată în practica dreptului nostru vechi şi respectată de domnie, rămăsese în vigoare. Căsătoria era socotită tot taină, iar despărţenia „treabă bisericească”. Competenţa de judecată aparţinea mitropolitului.

Sfătuită de domn, încă din iulie 1843, Mariţica Ghica încheiase un zapis cu soţul ei (pe care Bibescu îl păstrase în dregătoria de Mare Spătar) şi cu trei martori. Ei au constatat că între soţi exista o răceală care făcea imposibil traiul în comun. Dar trebuia ca despărţenia să fie hotărâtă de instanţa bisericească. Maria Ghica, sfătuită tot de domn, la 13 februarie 1845, a introdus cerere scrisă la Mitropolie. Cererea a fost cercetată cu chemarea soţului şi respinsă. Motivul respingerii, răceala între soţi, nu constituia un temei canonic de despărţenie.

Lucrul era adevărat. Dar este astăzi dovedit că mitropolitul ar fi respins divorţul Mariţicăi chiar dacă aceasta ar fi avut motive întemeiate. A mărturisit-o însuşi mitropolitul într-o corespondenţă. Motivul acestei opoziţii „înveninate” era că mitropolitul nu uita că el era preşedintele Adunării trimisă la plimbare de domn. Billecocq, consulul Franţei, care nu-l simpatiza pe Bibescu, găsea totuşi că încăpăţânarea mitropolitului de a împiedica pe domn să legitimeze o stare de fapt nu avea „nimic evanghelic”. Respingerea divorţului de către mitropolit era însă o etapă necesară pentru exercitarea recursului.

Recursul la Patriarhie

Maria Ghica, sprijinită de Bibescu, a apelat la patriarhul Constantinopolului, care, în ierarhia bisericească, era superiorul mitropolitului. Conflictul dintre domn şi mitropolit se ascuţea. Procesul de divorţ devenea o problemă politică. Rusia, putere protectoare, sprijinea pe Bibescu, Franţa căuta să contracareze influenţa rusă în principate.

Încercările lui Bibescu pe lânga patriarh n-au dat rezultate. Intervenţia ambasadorului rus la Constantinopol n-a reuşit nici ea să determine pe patriarh să admită divorţul Mariei Ghica. Atunci nemaiputând da înapoi Bibescu a recurs la mijlocul extrem. Prin bani (desigur mulţi) a reuşit să obţină de la Divanul otoman înlocuirea patriarhului cu un altul, mai „mlădios”. Acesta a admis divorţul, cerând numai mărturia a trei boieri care au jurat că, în menajul Ghica, singur soţul a fost vinovat. Acelaşi patriarh a pronunţat şi divorţul domnului de soţia sa Zoe.

Nebunia, motiv de divorţ

Poziţia morală a lui Bibescu era şubredă în procesul de desfacere a unei căsătorii care dăinuise 19 ani, cu o soţie care născuse şapte copii, bolnavă de o nebunie blândă, dar destul de perfidă ca să-i îngăduie la intervalele lucide să măsoare dimensiunile nefericirii ei. Cu toate acestea, Bibescu avea temei legal de despărţenie. După vechile legiuiri, nebunia unuia din soţi constituia motiv de divorţ. Singura îngrădire pusă de pravile era ca soţul sănătos să aştepte un timp însănătoşirea celuilalt: femeia, 5 ani, bărbatul, numai 3. Dacă boala persista, despărţenia era admisă. Bibescu, care aşteptare zadarnic mai mult de trei ani însănătoşirea Zoei, îndeplinea condiţia pravilelor.

Executarea hotărârilor. Căsătoria

Domnul a comunicat mitropolitului hotărârile Patriarhiei. Mitropolitul era obligat să oficieze căsătoria; avea dezlegarea ierarhică şi curma un scandal. Mitropolitul însă, mai mult om politic decât prelat, a calificat hotărârea Patriarhiei drept „ruşinoasă” şi a refuzat executarea. Dar Bibescu avea şi devotaţi: episcopul Chesarie al Buzăului a oficiat slujba, iar Mihail Sturdza, domnul Moldovei a acceptat să fie naş. Căsătoria s-a făcut la Focşani, la 9/21 septembrie 1845. Ca să răsplătească aşteptarea Mariţicăi şi să compenseze minusul de fast al unei căsătorii domneşti celebrată într-un oraş de margine, Bibescu a făcut nuntă mare. Cu romantismul epocii, mireasa, care venea din străinătate, a călătorit pe Dunăre, salutată în toate porturile cu onoruri princiare, până la Braila. Apoi, cu alai domnesc, a venit la Focşani, unde o aştepta domnul. Cununia a fost însoţită de onoruri militare şi urmată de ospeţe populare, atât în Focşani, cât şi în Bucureşti.

Epilog

Mitropolitul Neofit a continuat să ponegrească pe domn în corespondenţa cu ţarul şi cu Kiseleff. Dar, oficial, n-a mai îndrăznit să-l contrazică în problema căsătoriei. Ultimul său gest ostil a fost ordinul ca în ziua nunţii să nu se oficieze Te Deum în Bucureşti. Ulterior, simţindu-se izolat şi ameninţat, grija pentru scaunul său s-a dovedit mai tare decât presupusele convingeri canonice. A acceptat deci să boteze copilul lui Bibescu, născut în 1844 din legătura acestuia cu Mariţica şi legitimat prin căsătoria din septembrie 1845.

Victima cea mai originală a acestui divorţ a fost consulul francez Billecocq, rechemat în 1846 de ministrul de externe Guizot la stăruinţele lui Bibescu. Ciudaţenia este că Billecocq, deşi informa precis pe ministrul său despre toate amănuntele divorţului, a fost singurul care a apreciat favorabil dorinţa domnului de a da o satisfacţie moralei publice şi a criticat încăpăţânarea mitropolitului.

Nefericita Zoe, care s-a întors în ţară după căsătoria lui Bibescu, a trăit până la vârsta de 87 de ani, alături de numeroşii ei copii şi îngrijită când la Breaza, de fata ei Eliza Filipescu, când la Bucureşti. Osemintele ei se află astăzi într-o criptă din biserica Domniţa Bălaşa, situată în absida din stânga, alături de un grup statuar simbolic, sculptat de francezul Rouleau, care o înfăţişează pe Zoe înălţată la cer de îngerul milei, lăsând să-i cadă pe pământ mantoul de hermină peste doi copii golaşi care tremură de frig.

„Fericita“ Maria Bibescu, care în zilele revoluţiei din 1848 şi-a urmat soţul în exil, a murit de cancer la Paris, după 15 ani de la acea căsătorie atât de senzaţională la vremea ei.

Prima parte AICI

sursa: Petre Strihan, Un divorţ domnesc, în Magazin istoric, nr.6(27), iunie 1969

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: