Viaţa lui Benvenuto Cellini

Cellini, Benvenuto (01.11.1500, Florenţa, Republica Florenţa, azi Italia – 13.02.1571, Florenţa). Sculptor florentin, bijutier şi scriitor, unul dintre cei mai importanţi artişti manierişti şi, datorită vieţii şi perioadei în care a trăit, descrise în autobiografia sa, una dintre cele mai pitoreşti figuri ale Renaşterii.

Începutul carierei

Opunându-se tatălui său, care voia ca el să devină muzician, Cellini a intrat ca ucenic în atelierul aurarului florentin Andrea di Sandro Marcone. A fost exilat la Siena, după o încăierare, în 1516; s-a întors la Florenţa între 1517-1519 şi apoi s-a stabilit la Roma. Anchetat şi condamnat la moarte pentru că a luat parte la un duel în Florenţa în 1523, a fugit din nou la Roma, unde a lucrat pentru episcopul de Salamanca, Sigismundo Chigi, şi pentru papa Clement VII. Cellini a participat la apărarea Romei în timpul asediului din 1527, unde, potrivit relatărilor lui, i-ar fi împuşcat pe conetabilul de Bourbon şi pe prinţul de Orania.

După prădarea Romei, s-a întors la Florenţa şi în 1528 a lucrat la Mantova, unde a confecţionat un sigiliu pentru cardinalul Gonzaga (Arhivele Episcopale ale oraşului Mantova). Întors la Roma în 1529, a fost numit maestro delle stampe („maestru al matriţelor”) la trezoreria papală şi între 1530-1531 a executat o cruce pectorală pentru Clement VII. Ca multe dintre lucrările din materiale preţioase ale lui Cellini, aceasta a fost topită, dar schiţa se găseşte la British Museum din Londra, în trei copii din sec. XVIII. Singurele lucrări care au supravieţuit dintre multele pe care le-a realizat pentru papă sunt două medalii din 1534 (Uffizi, Florenţa).

Condamnat pentru uciderea unui bijutier rival, Cellini a fost absolvit de papa Paul III; dar în anul următor, după rănirea unui notar, a fugit din Roma şi s-a refugiat în Florenţa, unde a executat mai multe monede pentru Alessandro de Medici (acum la Cabinet des Médailles, la Biblioteca Naţională din Paris). După încă un an în Roma, a făcut o vizită scurtă în Franţa, unde a fost primit de Francisc I, singura mărturie a acestei călătorii fiind o medalie portret a regelui (1538; palatul Bargello, Florenţa).

La întoarcerea în Roma în 1537, a fost acuzat de delapidare şi a fost închis. A evadat, a fost din nou închis, iar în final a fost eliberat, în 1539, la insistenţa cardinalului d’Este din Ferrara, pentru care a executat un sigiliu (cca 1540; originalul s-a pierdut; în Lyon se află o stanţă din plumb). Invitat din nou în Franţa de Francisc I, a sosit la Fontainebleau în 1540, ducând cu el o solniţă neterminată, pe care a finisat-o în aur în 1540 pentru rege. Aceasta, singura lucrare din metale preţioase complet autentificată (Kunsthistorisches Muséum, Viena), este exemplul suprem de măiestrie al orfevrăriei renascentiste.

În 1542, regele i-a acordat lui Cellini cetăţenie franceză, iar în 1544 a primit o comandă regală pentru 12 lumânări din argint decorate cu personaje mitologice. Schiţa uneia dintre acestea, reprezentând-o pe Iunona, se află la Luvru, Paris. De asemenea, în perioada 1543-1544 a modelat şi turnat prima sa lucrare de mari proporţii – o mare lunetă de bronz, reprezentând-o pe Nimfa de la Fontainebleau, pentru intrarea în palatul Luvru. Pentru o fântână ce era proiectată la Fontainebleau a pregătit în 1543 un model pentru o statuie uriaşă a lui Marte (pierdut).

Anii maturităţii

În 1545, Cellini a părăsit Parisul în grabă şi s-a întors la Florenţa, unde a fost primit de către Cosimo de Medici şi i s-a comandat cea mai cunoscută sculptură a sa, o statuie din bronz a lui Perseu, aflată în Loggia dei Lanzi din Florenţa, unde se găseşte şi astăzi; aici i s-a comandat şi un bust uriaş al marelui duce de Toscana (palatul Bargello, Florenţa). Nevoit să fugă în Veneţia în 1546, pentru a scăpa de acuzaţiile de imoralitate, Cellini a terminat bustul în 1548.

În aceeaşi perioadă a restaurat un tors al lui Palestrina în chip de Ganymede (1546-1547; Uffizi, Florenţa) şi a sculptat în marmură statui ale lui Apollo şi Hyacint (1546) şi Narcis (1546-1547); toate cele trei lucrări se găsesc astăzi la palatul Bargello, la Florenţa, alături de un mic basorelief reprezentând un ogar, pe care îl făcuse ca probă pentru Perseu (1545). Un bust de bronz al unui bancher şi patron al artelor, Bindo Altoviti (cca 1550; Muzeul Isabella Stewart Gardner, Boston), a fost executat de Cellini la Florenţa. După dezvelirea lui Perseu (1545), a început lucrul la un crucifix din marmură pentru propriul său mormânt din biserica florentină Sanctissima Annunziata; acesta se află acum în biserica mănăstirii regale de la Escorial (Spania). Crucifixul Escorial (1556) ilustrează superioritatea artei lui Cellini faţă de lucrările rivalilor săi, Bartolommeo Ammannati şi Baccio Bandinelli. Două schiţe pentru sigiliul Academiei din Florenţa (aflate la British Museum, Londra, şi Graphische Sammlung, Munchen) datează din 1563.

A început să-şi scrie autobiografia în 1558 şi a terminat-o în 1562; iar în 1565 a început să lucreze la importantele sale tratate despre orfevrărie şi sculptură, Tratat de orfevrărie (Trattato dell’oreficeria) şi Tratat de sculptură (Trattato della scultura).

Faima durabilă a lui Cellini se datorează mai mult relatării propriei vieţi decât lucrărilor sale ca artist. Apărută mai întâi în Italia în 1728, autobiografia lui Cellini a fost tradusă în engleză (1771), germană (1796) şi franceză (1882) şi, cum a fost publicată chiar la începutul romantismului, a devenit imediat faimoasă. Dictată unui asistent din atelierul său, este compusă într-un limbaj lipsit de artificii literare şi oferă o relatare la prima mână a experienţei artistului în Roma lui Clement VII, în Franţa lui Francisc I şi în Florenţa lui Cosimo de Medici. În ciuda exagerărilor evidente şi a tonului de multe ori lăudăros, este un document uman de o sinceritate surprinzătoare şi de o autenticitate incomparabilă şi, mulţumită acestuia, caracterul lui Cellini e cunoscut mai îndeaproape decât al oricărui alt personaj al vremii.

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p. 309-310