Isaac Asimov. Căsătoria şi problemele

Isaac.AsimovPovesteşte Isaac Asimov: “În 1941, mă alăturasem Clubului Autorilor din Brooklyn. Ne întâlneam, ne citeam manuscrisele şi le criticam. Era destul de amuzant. Un alt tânăr membru al clubului, Joseph Goldberger. A fost încântat de o povestire de-a mea şi a sugerat să ieşim împreună în oraş cu prietenele noastre. I-am explicat că nu aveam nici o prietenă şi el mi-a spus că-mi face rost de o fată. Foarte nervos, am acceptat.

După cum am aflat mai târziu, prietena lui, Lee, încerca să se decidă dacă era cazul să se mărite sau nu cu el şi voia să-l prezinte celei mai bune amice a ei, pentru a-i afla părerea. Ca atare, ea a sugerat ca prietena sa, al cărei nume era Gertrude Blugerman, să fie partenera mea, numai în scopul de a-şi da cu părerea în privinţa lui Goldberger. Fără să fie prea încântată, Gertrude s-a conformat. Îi fusesem descris drept un rus mustăcios, şi Dumnezeu ştie ce personaj exotic îşi imaginase.

Ieşirea a fost stabilită pentru 14 februarie 1942. Faptul că era chiar Sf. Valentin nu a trecut prin mintea nici unuia dintre noi, sunt sigur; în nici un caz prin mintea mea. Gertrude m-a privit îngrozită şi (cred) a încercat să se retragă, pretextând o bruscă migrenă, dar Lee n-a vrut s-o lase. „E vorba de numai câteva ore, i-a spus ea. Vreau să mă ajuţi să iau o hotărâre în privinţa lui Joe.”

Din punctul meu de vedere, lucrurile s-au petrecut taman pe dos. Văzusem Căpitanul Blood, cu Errol Flynn şi Olivia de Havilland, şi deşi nu sunt unul dintre cei care se îndrăgostesc de stelele de cinema, le admir pe unele mai mult decât pe altele. La data respectivă, Olivia de Havilland mi se păruse simbolul frumuseţii feminine. În ochii mei înmărrnuriţi, Gertrude constituia replica perfectă a Oliviei de Havilland. Într-adevăr, era o fată extraordinar de frumoasă.

Reacţia mea a fost inevitabilă, deşi trecuseră trei ani de la episodul îndrăgostirii în laboratorul de chimie. Nu aveam absolut nicio intenţie să trec din nou prin chinurile unei iubiri neîmpărtăşite. De aceea, am reacţionat cu prudenţă, abordând apropierea pas cu pas. Eram însă decis. Tactul şi fermitatea, insistenţa în fixarea altor întâlniri, siguranţa mea calmă că ne vom căsători au fost atât de impresionante, încât Gertrude a cedat. În niciun caz nu mă considera un obiect de adorare romantică (cine naiba ar fi făcut-o?), totuşi am izbutit s-o ameţesc prin vorbe în asemenea măsură, încât a fost de acord să-mi ofere o şansă. (Bineînţeles, mi-a admirat inteligenţa. Asta mi-a fost de ajutor.)

Pe 26 iulie 1942, la mai puţin de jumătate de an după prima noastră întâlnire, ne-am căsătorit. N-a fost o căsătorie uşoară. La urma urmelor, ea nu era îndrăgostită de mine, sunt sigur în privinţa asta. Amândoi eram virgini (deşi ea avea cu doi ani mai mult decât mine), iar viaţa noastră sexuală n-a fost prea grozavă, întrucât nici unul din noi nu avea experienţă. Au existat şi alte nepotriviri care s-au amplificat pe parcurs şi care ar fi greu de descris. Nici măcar nu încerc s-o fac.

A existat însă o incompatibilitate pe care am ignorat-o câtă vreme i-am făcut curte (pentru simplul motiv că habar n-aveam cât de vitală avea să se dovedească) şi care, în cele din urmă, a determinat apariţia unor dificultăţi insurmontabile în căsătoria noastră. Gertrude fuma!

În 1942, deşi nu fumam, nu aveam obiecţii împotriva fumatului. În prăvălia tatei se fuma şi asta ne convenea, fiindcă vânzarea de ţigări reprezenta o parte însemnată a veniturilor noastre. Aşadar, eram obişnuit cu fumul de ţigară şi nu mi se părea anormal. Din acest motiv, faptul că Gertrude fuma nu mi s-a părut un amănunt ce trebuia cântărit în planul meu de căsătorie, iar asta a reprezentat un dezastru.

Dacă atunci aş fi gândit ca acum, sau ca la câţiva ani după însurătoare, absolut nimic nu m-ar fi putut convinge să mă căsătoresc cu o fumătoare. Să ies în oraş, da. Să am o aventură sexuală, da. Dar să mă închid pentru totdeauna într-un apartament cu o fumătoare? Niciodată! Niciodată! Niciodată! Frumuseţea nu mai conta, dulceaţa nu mai conta, potrivirea în toate celelalte aspecte nu mai conta.

Dar nu avusesem idee ce înseamnă acest lucru. Nu trăisem, de fapt, niciodată într-o casă ori într-un apartament debordând de fum sau duhnind a scrumiere ticsite cu chiştoace. Atunci când am descoperit că traiul cu Gertrude echivala chiar cu asta şi că nu aveam alternativă, relaţia noastră s-a răcit.

Trebuie să precizez că în multe, multe privinţe, Gertrude era o soţie minunată. Pe lângă faptul că rămăsese frumoasă, era o gospodină atentă, o bucătăreasă bună, absolut credincioasă soţului şi strictă în privinţa cheltuielilor casnice. Toate acestea sunt lucruri importante, însă amănuntele pot strica totul.

Am început o campanie pentru a o determina pe Gertrude să nu mai fumeze, sau – ţinând cont că n-aveam nicio şansă să o fac să renunţe la acest viciu măcar să reducă numărul de ţigări fumate, sau, eşuând şi în acest caz, să nu mai fumeze în dormitor, în automobil ori în timpul mesei. Din păcate, n-am reuşit în nicio direcţie. Odată cu trecerea anilor, subiectul a ajuns aidoma unei iritaţii care, fiind mereu atinsă, se extinde şi devine tot mai dureroasă.

Am suportat această situaţie mai mult decât ar fi trebuit din trei motive.

În primul rând, atunci când mă însurasem ştiam că fuma şi nu mi se părea cinstit s-o pedepsesc pentru ceva de care fusesem conştient din capul locului.

În al doilea rând, eu o convinsesem să se mărite, sentimentele ei nefiind chiar atât de clar definite. Ca atare, se cuvenea să fac faţă situaţiei.

În al treilea rând, atunci când am început, în secret, să mă gândesc la divorţ, aveam doi copii mici. Puteam divorţa de Gertrude, ţinând seama de motivele invocate, dar în niciun caz nu-mi puteam abandona copiii. Trebuia să aştept până creşteau.

Poate părea straniu ca un amănunt atât de banal precum fumatul să destrame o căsnicie de durată între doi oameni altfel potriviţi din multe puncte de vedere, însă, vă asigur că n-a fost deloc banal. În plus, existau şi alte deosebiri despre care îmi vine mai greu să discut. De pildă, nu cred că Gertrude m-a iubit vreodată foarte mult şi asta îmi rănea respectul faţă de propria mea persoană. După vreo doisprezece ani, am obosit să fiu singurul care asiguram dragostea în familie şi nu mi-am mai iubit nevasta, deşi mariajul a continuat, pur şi simplu din inerţie.”

sursa: Isaac Asimov, Autobiografie, trad: Mihai-Dan Pavelescu, Bucureşti, Teora, 1997

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: