Vânătoarea de vrăjitoare (II) – Adoratorii diavolului

autodafe ardere pe rugPretextul ales pentru a condamna la moarte pe cei şase oameni, printre care trei copii, nu era deloc întâmplător: la sfâşitul evului mediu, acuzaţiile de vrăjitorie serveau foarte frecvent la lichidarea celor pe care seniorii şi vârfurile clericale îi socoteau primejdioşi, insolenţi sau pur şi simplu jenanţi. A ridica glasul împotriva crâncenei exploatări, a pune la îndoială măcar una dintre dogmele bisericeşti, a revendica un drept elementar – iată tot atâtea „crime” ale căror făptaşi primeau adesea eticheta de „slujitori ai diavolului”.

Procesele şi execuţiile, mai totdeauna însoţite de ceea ce am numi astăzi o zgomotoasă publicitate, constituiau nu numai o metodă sistematică de represiune, ci aveau şi scopul de a răspândi o teroare „preventivă” în sânul tuturor celor care pătimeau de pe urma abuzurilor comise de către nobili şi înalţii prelaţi. De aceea, de multe ori judecătorii nici nu-şi dădeau osteneala să „dovedească” delictele puse pe seama acuzaţilor, ci se mulţumeau să-i tortureze şi să-i ucidă, dându-le astfel de ştire celor eventual sensibili la germenele răzvrătirii să ştie ce-i aşteptă dacă vor vrea să-şi facă dreptate.

Urmărirea, arestarea şi condamnarea „vracilor” şi a „vrăjitoarelor“ jucau de asemenea un important rol de diversiune. Când povara mizeriei devenea prea puternică pentru a mai fi suportată şi când, în consecinţă, se contura pericolul unor mişcări populare, devenea necesară găsirea unor ţapi ispăşitori, asupra cărora să se reverse mânia îndelung acumulată a celor mulţi. Ignoranţa, obscurantismul şi fanatismul religios creaseră un climat favorabil persecuţiilor de tot felul şi aşa-numiţii demonolatri – adoratori ai diavolului – constituiau una dintre categoriile obişnuite de victime. Femeile erau considerate fapturi inferioare, care puteau cădea mai uşor pradă agenţilor infernului. Iată de ce lor li se imputa de predilecţie crima de a practica „magia neagră“, iar psihoza corespunzătoare a rămas cunoscută, până în ziua de astăzi, sub numele de vânătoarea de vrăjitoare.

De la un capăt la celalalt al Europei, zeci de mii – poate chiar sute de mii – de „demonolatri” şi mai ales de „demonolatre” au murit pe rug, pe eşafod, în camera de tortură sau într-un fund de temniţă. La Koln, numărul execuţiilor pentru „relaţii cu diavolul” se ridica, în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, la 300 pe an. La Paris şi Geneva, la Nürnberg şi Toulouse, la Londra şi Roma, la Madrid şi Lisabona, în aceeaşi perioadă, se înregistrau între 200 şi 500 de execuţii anual.

În august 1233, papa Grigore al IX-lea a creat în mod oficial Inchiziţia (sau Sfântul Oficiu, după cum i se spunea curent în cercurile clericale). Era un gigantic aparat de represiune cu propria sa poliţie secretă şi cu propriile sale tribunale a căror menire era de a păstra prin teroare dominaţia bisericii catolice asupra spiritului şi trupului omului.  Din cele 30.000 de victime pe care Sfântul Oficiu le-a făcut numai în Ţările de Jos, peste 20.000 au fost acuzate de „demonolatrie”. Aproape toate femeile care au pierit în autodafé-urile (arderile pe rug ) organizate în sudul Franţei în secolele al XIV-lea şi al XV-lea fuseseră condamnate ca vrăjitoare, ca şi cele din Alsacia, Rhenania şi Westfalia, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, pe seama acestora din urmă punându-se în plus şi crima de… antropofagie.

Mulţi dintre cei osândiţi de inchizitori sufereau de maladii mintale sau nervoase. Epilepsia, îndeosebi, reprezenta o manifestare concludentă a puterii pe care o avea diavolul asupra omului, convulsiile care aveau loc fiind socotite drept încercări de eliberare de sub dominaţia Satanei. Pentru „a veni în ajutorul posedatului”, se folosea exorcismul – ceremonie religioasă destinată a sili necuratul să părăsească trupul în care îşi face lăcaş. Un bizar amestec de ritual creştin şi reminiscenţe păgâne, exorcismul rămânea de cele mai multe ori ineficace – aşa cum era şi de aşteptat. Dacă îşi păstra totuşi un anumit prestigiu, aceasta se datora câtorva succese „miraculoase“, explicabile probabil printr-un efect similar cu sugestia hipnotică. În acest mod şi-au câştigat locuri în calendarul catolic sfinţi specializaţi în alungarea lui Lucifer. Treptat însă, ceremonialul a fost lăsat pe planul al doilea, în favoarea supliciilor şi a execuţiilor.

sursa: Elisabeta Ioaniţiu, Vânătoarea de vrăjitoare în Magazin istoric, anul III, nr.6 (27), iunie 1969

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: