Geto-dacii – Istorie şi civilizaţie

daciCadrul natural şi populaţia

Complexitatea elementelor cadrului natural, sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce priveşte resursele solului şi subsolului, în condiţiile prezenţei şi continuităţii vieţii umane încă din cele mai vechi perioade istorice, a condus, în mod corespunzător, la dezvoltarea social-economică a teritoriului avut în vedere.

Teritoriul unui popor reprezintă suportul unui întreg sistem de relaţii de intercondiţionare, care se răsfrâng în activităţile umane, în desfăşurarea evolutivă a vieţii. Unele particularităţi ale cadrului geografic aparţin exclusiv naturii locurilor (configuraţia reliefului, nuanţele climatice, specificul hidrografiei, al florei şi faunei). Altele, rezultă din activităţile omeneşti ca o necesitate a amenajării spaţiului în vederea producţiei de bunuri, a ridicării aşezărilor omeneşti etc. Aceste activităţi, care transformă tot mai intens mediul, se află în raport direct cu nivelul tehnicii diferenţiat pe fiecare treaptă a evoluţiei civilizaţiei.

Teritoriul este aşadar, scena pe care se desfăşoară, etapă cu etapă, istoria unui popor. Grupurile umane, strâns legate de datele mediului geografic, printr-o puternică adaptare, nu şi-au părăsit cadrul de viaţă, deşi condiţiile s-au schimbat de-a lungul timpului. În complexa lui înfăţişare cu natura locurilor, omul pământului a găsit infinite posibilităţi de apărare, de adăpostire, de regrupare în ţinuturi mai greu accesibile, pentru a face faţă migraţiilor şi invaziilor, pentru a-şi relua ulterior existenţa obişnuită.

Teritoriul nu este, aşadar, un element exterior, străin de fiinţa poporului care îl locuieşte. Pentru un popor vechi, ancorat în aceleaşi locuri, cum este poporul român, teritoriul constituie o parte integrantă a propriei sale existenţe.

Procesul de indo-europenizarea. Sinteza tracică

Teritoriul de astăzi al ţării noastre a fost locuit din cele mai vechi timpuri. Pe baza datelor de care dispun, specialiştii apreciază că primele manifestări de viaţă omenească pe teritoriul ţării noastre datează de acum aproximativ 1.500.000 ani. Epoca pietrei este bine reprezentată în descoperiri arheologice pe tot cuprinsul ţării. Se cuvine menţionată splendida ceramică din aria culturii eneolitice Cucuteni, care a constituit apogeul civilizaţiei înainte de venirea triburilor indo-europene. Peste triburile de agricultori sedentari de la sfârşitul eneoliticului, au venit triburi de păstori din stepele nord-pontice, care sunt presupuse neamuri indo-europene. Ceea ce, până de curând părea a fi exclusiv o migraţiune a unor triburi de păstori, poate fi înţeleasă astăzi şi ca o transformare economico-socială a populaţiei locale, ca o adaptare a acesteia la noile condiţii de mediu, la modificările apărute în evoluţia societăţii (creşterea rolului crescătorilor de animale şi al păstorilor, dezvoltarea metalurgiei, mobilitatea mai accentuată, creşterea rolului militar al elitelor, modificări în planul credinţelor etc.).

Sinteza celor două civilizaţii, diferite prin preocupările lor majore, a generat fenomenul de indo-europenizare. Se consideră că triburile creatoare ale culturii epocii bronzului pe teritoriul ţării noastre aparţin grupului indo-european al tracilor. După informaţiile avute de la scriitorii antici, tracii locuiau o zonă delimitată pe axa nord-sud de Carpaţii Nordici şi Marea Egee, iar pe axa est-vest de coasta de vest a Mării Negre şi ţinutul illyrilor. Cele mai vechi menţiuni despre traci par a fi din epoca miceniană. De aici încolo, ştirile despre ei se înmulţesc. În poemele homerice Iliada şi Odiseea, tracii sunt des menţionaţi, mai ales în cel dintâi ( sec. VIII î. Hr.). În secolul V î.Hr., tracii sunt descrişi foarte plastic de istoricul grec Herodot. Tot din izvoarele literare aflăm numele a peste 100 de triburi ale tracilor. Dintre acestea menţionăm pe odrysi, care populau râul Mariţa de astăzi şi au întemeiat un regat puternic, tribali, bessi, moesi etc. Limba tracilor, extrem de puţin cunoscută era vorbită cu particularităţile specifice ale fiecărui trib. Ea face parte din marea familie a limbilor indo-europene, înrudindu-se cu sanscrita, cu iraniano-persana, cu baltica veche etc. Strabon în Geografia menţiona că geţii aveau aceeaşi limbă ca tracii, iar dacii aceeaşi limbă cu geţii. Religia tracilor era politeistă ca la celelalte popoare indo-europene de pe continentul nostru. Zeităţile lor erau asemănătoare în multe privinţe celor greceşti. În epoca romană este amintit în inscripţii cavalerul trac, ca zeitate specifică acestui neam.

Elementul etnic autohton: geto-dacii

Din marea seminţie a tracilor, s-au individualizat la nordul Dunării, în epoca fierului, geto-dacii. Denumirile de geţi şi de daci au fost folosite de scriitorii greci, respectiv latini, pentru a desemna toate neamurile tracice din nordul Dunării. Acest lucru este explicabil, deoarece grecii au intrat în contact mai întâi cu geţii din dreapta Dunării, după întemeierea coloniei Histria. Romanii au cunoscut însă mai întâi pe dacii din zona intracarpatică, prima atestare aparţinând lui Caesar (sec. I. î.Hr.). Esenţial rămâne faptul că geţii şi dacii erau de acelaşi neam, aşa cum menţionează izvoarele literare antice.

Spaţiul geografic ocupat de geto-daci era cel carpato-dunărean. Acest lucru rezultă nu numai din izvoarele menţionate, ci şi din cercetările arheologice. Ca o consecinţă a acestei realităţi, apare în izvoarele literare şi numele de Dacia, pentru prima dată la istoricul roman Pliniu cel Bătrân (sec. I d.Hr.). Acest termen s-a încetăţenit în istoriografia noastră pentru a defini raportul dintre poporul şi spaţiul istoric ocupat de acesta în antichitate.

Din punct de vedere economic, geto-dacii, asemenea celorlalte ramuri tracice, aveau ca ocupaţii de bază agricultura şi creşterea vitelor. Plugul cu brăzdar de fier era folosit încă din secolul III î.Hr. Meşteşugurile au cunoscut şi ele o amploare deosebită, fiind prelucrat fierul, arama, argintul şi aurul. Cantitatea şi calitatea ceramicii descoperite impune concluzia înfloririi acestui meşteşug în spaţiul geto-dacic. Roata olarului a început să fie folosită încă din prima jumătate a secolului V î.Hr. Proximitatca coloniilor greceşti pontice a dus la dezvoltarea relaţiilor comerciale. Consecinţa firească a fost apariţia monedei, greceşti (secolul V î.Hr.) şi apoi autohtone (secolul III î. Hr.)

Structura socială era aceeaşi ca la mai toate neamurile tracice. Nobilii, urmaşii vechii aristocraţii tribale se numeau tarabostes sau pileati, din rândul cărora era ales regele şi marele preot. Preoţimea avea un rol deosebit în societatea geto-dacă, prin monopolul asupra religiei şi a cunoştinţelor ştiinţifice. Marele preot era al doilea după rege, statul având un caracter teocratic. Opuşi clasei dominante erau oamenii de rând (comati sau capillati), liberi din punct de vedere juridic. Era grupul cel mai numeros, care constituia masa producătorilor şi elementul esenţial al activităţii economice. Sclavii, puţin numeroşi, aveau un rol secundar în viaţa economică, nefiind depăşită faza sclaviei patriarhale, când sclavul era considerat ca făcând parte din familia stăpânului.

Geto-dacii cunoşteau şi practicau scrisul, folosind alfabetul grecesc la început, apoi cel latin. Preocupările ştiinţifice ale geto-dacilor au fost menţionate de scriitorii antici. Cu toate că relatările lui Iordanes par uneori exagerate, descoperirile făcute atestă cu certitudine dezvoltarea ştiinţei. Cercetarea astronomică este atestată de marele sanctuar rotund şi de altarul de andezit de la Sarmizegetusa, iar cunoştinţele de medicină de trusa medicală descoperită în acelaşi loc.

Arhitectura militară, religioasă şi civilă evidenţiază tehnica remarcabilă folosită de geto-daci. Celebrul murus dacicus (zidul dacic) şi sistemul de fortificaţii, după unii istorici nu au avut egal în altă parte a Europei de atunci.

Statul dac

Tot ca un element al gradului de civilizaţie al geto-dacilor poate fi considerată şi cristalizarea structurii statale prin apariţia regatului. Cel care a unit triburile geto-dace a fost Burebista (82-44 î.Hr. ). Învingând neamurile celtice de la hotare şi pe ceilalţi duşmani, el a creat un centru de putere care a atras atenţia Romei. Stăpânirea lui Burebista se întindea la apus până în Boemia, la sud până la munţii Balcani, iar ţărmul Mării Negre era stăpânit de la Olbia (în nord) până la Apollonia (în sud). Grecii din oraşele de pe acest ţărm îl numeau „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia ” (inscripţia cetăţeanului grec Acornion din Dionysopolis).

După moartea lui Burebista, regatul dac a cunoscut o perioadã de decădere până la urcarea pe tron a lui Decebal (87- 106). Regatul lui Decebal era de mai mică întindere decât acela al lui Burebista. Decebal era ajutat de un vice-rege (Vezina, după istoricul roman Dio Cassius), avea un sfat şi o cancelarie, avea posibilitatea să trimită soli. În fruntea cetăţilor avea comandanţi militari, în timp ce lucrările agricole erau supravegheate de trimişi ai regelui.

Decebal a ajuns rege în contextul pregătirilor de război ale împăratului Domiţian. Acesta venise în provincia Moesia după un atac al dacilor condus de regele Duras. Duras i-a cedat tronul lui Diurpancus, probabil nepotul său de frate. În anul 87, armatele romane au suferit o gravă înfrângere la Tapae. Probabil că după această victorie, regele Diurpaneus îşi ia supranumele de Decebal (a onora pe cel mare, puternic). În anul următor, romanii au organizat o nouă expediţie. Bătălia decisivă s-a dat tot la Tapae.

Victoria romanilor n-a putut fi fructificată deoarece Domiţian fusese înfrânt pe alte fronturi. S-a ajuns astfel ca în anul 89 să se încheie o pace în urma căreia Dacia devenea regat clientelar Romei iar Decebal primea de la romani subsidii şi tehnicieni. Decebal a utilizat cu folos ajutoarele romane pentru a-şi întări sistemul de fortificaţii. După urcarea pe tron a împăratului Traian (98-117), acesta a suprimat plata subsidiilor şi a început pregătirile de război. Războaiele daco-romane s-au desfăşurat în anii 101-102 şi 105-106 şi s-au încheiat cu înfrângerea şi transformarea Daciei în provincie romană.

sursa: Felicia Adăscăliţei, Liviu Lazăr, Istorie. Manual pentru ciclul superior al liceului, Deva, Editura Corvin, 2007

2 responses

  1. « transformarea Daciei în provincie romană »
    iar tromboane? m-am săturat de minciuna asta, repetată în toate manualele de istorie!

    nu dacia ci doar 14% din teritoriul daciei a fost transformat în provincie romană! că doar atît au putut controla efectiv, după ce chipurile au exterminat sau luat în sclavie toată populația masculină din Dacia!

  2. care este adevarata istorie a dacilor aia scrisa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: