Viaţa lui Ceaikovski. Dragostea interzisă (II)

ceaikovskiAnii de glorie  La sfârşitul anului 1875, Ceaikovski a plecat din Rusia pentru a călători prin Europa. A fost puternic impresionat de reprezentaţia Carmen a lui Georges Bizet de la Opéra-Comique din Paris; în schimb, producţia Ciclului Nibelungic al lui Richard Wagner, la care a asistat la Bayreuth, Germania, în vara anului 1876, l-a lăsat rece. În noiembrie 1876 a adus ultimele retuşuri la fantezia simfonică Francesca da Rimini, o lucrare de care era mulţumit în mod special. Tot în acelaşi an, ceva mai devreme, Ceaikovski a terminat compoziţia Lacul Lebedelor, prima din faimoasa lui trilogie de balete. Premiera baletului a avut loc la 20 februarie 1877, dar nu a fost un succes din cauza coregrafiei şi a punerii în scenă, fiind la scurt timp scos din repertoriu.

Popularitatea crescândă a muzicii lui Ceaikovski atât în interiorul cât şi în afara Rusiei a avut ca rezultat inevitabil interesul publicului pentru persoana sa şi pentru viaţa sa personală. Deşi homosexualitatea era oficial ilegală în Rusia, autorităţile o tolerau în clasele superioare. Dar presiunea din partea societăţii şi a familiei, cât şi disconfortul faţă de faptul că fratele său mai mic, Modest, prezenta aceeaşi orientare sexuală, l-au făcut pe Ceaikovski să ia decizia pripită în vara anului 1877 de a se căsători cu Antonina Miliukova, o studentă la muzică, tânără şi naivă, care îşi declarase dragostea pentru el. Homosexualitatea lui Ceaikovski, combinată cu o lipsă aproape totală de compatibilitate a cuplului, a dus la dezastru matrimonial – la câteva săptămâni, el a fugit în străinătate şi nu s-a mai întors vreodată la soţia sa. Experienţa l-a forţat pe Ceaikovski să recunoască faptul că nu putea găsi respectabilitate prin convenţii sociale şi că orientarea lui sexuală nu se putea schimba. La 13 februarie 1878, i-a scris fratelui său, Anatoli, din Florenţa: „Abia acum, în special după povestea mariajului meu, am ajuns să înţeleg că nu există nimic mai zadarnic decât dorinţa de a fi altfel decât sunt”.

Anul 1876 a marcat începutul relaţiei extraordinare care s-a dezvoltat între Ceaikovski şi Nadejda von Meck, văduva unui înstărit magnat din domeniul căilor ferate; aceasta a devenit o componentă importantă a vieţilor lor în următorii 14 ani. Mare admiratoare a muzicii sale, ea a ales să devină patroana lui şi, în cele din urmă, a aranjat ca el să lucreze pentru un venit lunar; acest lucru i-a permis în 1878 să demisioneze de la conservator şi să îşi dedice eforturile compoziţiilor muzicale. De atunci, şi-a permis să îşi petreacă iernile în Europa şi să se întoarcă în Rusia în fiecare vară. Deşi el şi binefăcătoarea lui s-au înţeles să nu se întâlnească niciodată, cei doi s-au implicat într-un amplu schimb de corespondenţă care constituie dovezi istorice şi literare remarcabile. Pe parcurs, au făcut schimb onest de păreri asupra unui spectru larg de subiecte, începând de la politică sau ideologie şi sfârşind cu teme precum psihologia creativităţii, credinţa religioasă şi natura dragostei.

Perioada de după plecarea lui Ceaikovski din Moscova s-a dovedit a fi foarte productivă din punct de vedere creativ. La începutul anului 1878, a terminat câteva dintre cele mai renumite compoziţii ale sale – opera Evgheni Oneghin, Simfonia nr. 4 în fa minor şi Concertul pentru, vioară în re major. Din decembrie 1878 până în august 1879 a lucrat la opera Fecioara din Orleans, care nu a fost primită cu prea mare entuziasm. În următorii zece ani Ceaikovski a compus operele Mazeppa (1883; bazată pe Poltava de Aleksandr Puşkin) şi Dama de pică (1887), cât şi uluitoarele simfonii Manfred (1885) şi Simfonia nr. 5 în mi minor (1888). Alte mari realizări din această perioadă includ Serenada pentru coarde în do major, Opus 48 (1880), Capriccio italien (1880) şi Uvertura 1812 (1880).

Ultimii ani  La începutul anului 1885, sătul de peregrinări, Ceaikovski s-a stabilit într-o casă închiriată de lângă Klin, în apropierea Moscovei. Acolo a adoptat o rutină care includea lecturi, plimbări prin pădure, compunere muzicală dimineaţa şi după-amiaza şi dueturi la pian cu prietenii, seara. La premiera din ianuarie 1887 a operei Cherevichki, şi-a înfruntat îndelungata teamă de a dirija. În plus, la sfârşitul lunii decembrie, a început primul turneu de concerte în Europa ca dirijor, mergând la Leipzig, Berlin, Praga, Hamburg, Paris şi Londra. A avut un mare succes şi a făcut un al doilea turneu în 1889.

Între octombrie 1888 şi august 1889 a compus al doilea balet, Frumoasa din pădurea adormită. În iarna anului 1890, pe când stătea la Florenţa, s-a concentrat pe cea de-a treia operă bazată pe Puşkin, Dama de pică, scrisă în doar 44 de zile şi considerată una dintre cele mai reuşite. Mai târziu, în cursul aceluiaşi an, a fost informat de Nadejda von Meck că era aproape de faliment şi nu putea continua să îl plătească. Acest anunţ a fost urmat de încetarea corespondenţei dintre ei, o situaţie care l-a întristat foarte mult pe Ceaikovski.

În primăvara anului 1891, Ceaikovski a fost invitat să viziteze Statele Unite cu ocazia inaugurării Carnegie Hall din New York. A dirijat un concert în faţa publicului entuziast din New York, Baltimore şi Philadelphia. La întoarcerea în Rusia, a terminat ultimele sale două compoziţii pentru scenă – opera într-un singur act Iolanta (1891) şi baletul în două acte Spărgătorul de nuci (1892). În februarie 1893 a început să lucreze la Simfonia nr. 6 în si minor (Patetica), care avea să devină cea mai celebră capodoperă. A dedicat-o nepotului său Vladimir (Bob) Davidov, care, în ultimii ani de viaţă ai lui Ceaikovski, a devenit din ce în ce mai mult obiectul dragostei sale pasionale.

Statutul său mondial a fost confirmat de turneele de succes din Europa şi din America şi de acceptarea în iunie 1893 a unui doctorat de onoare din partea Universităţii Cambridge. La 16 octombrie, Ceaikovski a dirijat premiera noii sale simfonii la Sankt Petersburg. Reacţia echivocă a publicului nu a afectat convingerea compozitorului că simfonia se număra printre cele mai bune lucrări ale sale.

Pe 21 octombrie s-a îmbolnăvit subit şi a fost diagnosticat cu holeră, o epidemie care făcea ravagii în Sankt Petersburg. În ciuda eforturilor medicilor de a-l salva, a murit patru zile mai târziu din cauza unor complicaţii cauzate de boală. Printre contemporani au circulat diverse zvonuri despre o posibilă sinucidere, zvonuri care au fost reînviate la sfârşitul sec. XX de unii dintre biografii săi, dar aceste afirmaţii nu sunt susţinute de dovezi documentare.

Prima parte AICI

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p. 292-294

One response

  1. Margareta190853 @gmail.com | Răspunde

    Viata trebuie acceptata asa cum este;si cu bune si cu rele !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: