Fratele mort îl plângea în sicriu pe cel viu

fratii GoncourtPovesteşte Theophile Gautier despre fraţii Goncourt:

„După moartea mamei lor, în 1848, ei nu se despărţiseră nici o clipă; se obişnuiseră atât de mult să-şi ducă viaţa împreună, încât era un adevărat eveniment să vezi un Goncourt singur. Cu siguranţă că nici celălalt nu era departe. Şi totuşi ei nu erau fraţi gemeni.

Edmond era mai mare decât Jules cu zece ani; fratele cel mare era brun, cel mic blond, primul mai înalt decât celălalt; ei nu semănau nici la chip, dar simţeai că în aceste două trupuri se află un singur suflet. Era o singură fiinţă în două trupuri. Asemănarea morală era atât de puternică, încât te făcea să uiţi deosebirile fizice. De cîte ori nu mi s-a întâmplat să-l iau pe Jules drept Edmond şi să continui cu unul conversaţia începută cu celălalt! Nimic nu-ţi atrăgea atenţia că ai schimbat interlocutorul; fratele ce era de faţă relua ideea de acolo de unde o lăsase celălalt, fără cea mai mică ezitare. Ei îşi sacrificaseră reciproc individualitatea şi nu mai formau decât una singură ce se numea „fraţii Goncourt” pentru prieteni şi „domnii de Goncourt” pentru cei care nu-i cunoşteau. Toate scrisorile lor erau semnate Edmond şi Jules Goncourt. În cei mai bine de zece ani de intimitate, nu am primit decât o singură scrisoare care făcea excepţie de la această dulce regulă: era aceea în care nefericitul supravieţuitor vestea cu disperare moartea fratelui său mult iubit. Cât de greu trebuie să-i fi fost mâinii sale tremurătoare să pună această semnătură văduvă, martoră a unui doliu veşnic!

Iată deci că această individualitate dublă pe care o numeam, familiar, fraţii Goncourt, fără ca vreodată să deosebim un frate de celălalt, s-a destrămat. Cel ce cunoscuse în intimitate aceste două suflete fermecătoare, reunite într-o singură perlă, ca două picături de apă puse laolaltă, nu putea să nu fie cuprins de-o nelinişte, pe care se străduia să o alunge, dar care apărea din nou, la nesfârşit. Oamenii îşi spuneau în sinea lor, cu spaimă: dintre aceşti doi fraţi unul va muri primul; ăsta e cursul firesc al lucrurilor, dacă nu cumva o fericită şi binecuvântată catastrofă îi va doborî pe amândoi deodată. Dar cerul este avar cu asemenea binefaceri.

Acest gând îmi strângea inima şi abia de îndrăzneam să cuget la îngrozitoarea deznădejde ce ar urma după o asemenea despărţire. Cu picătura de egoism ce se amestecă până şi în cea mai dezinteresată prietenie, îmi repetam mereu: „Nu voi vedea această zi. Mai bătrân decât ei, eu voi fi de mult plecat din această lume!“

Ei bine, nu s-a întâmplat astfel. Această zi a sosit; eram de faţă, şi niciodată vreun spectacol mai sfâşietor ca acesta nu mi-a întristat privirile. Edmond, în uluirea sa tragică, părea o fantomă pietrificată, iar moartea, care de obicei pune o mască de frumuseţe senină pe feţele pe care le atinge, nu putuse şterge de pe trăsăturile lui Jules, atât de fine şi de regulate totuşi, o expresie de amară tristeţe şi de nemângâiată părere de rău. Se părea că, în clipa supremă, simţise că nu avea dreptul să plece din această lume ca oricare altul, şi că, murind, săvârşea aproape un fratricid. Fratele mort îl plângea în sicriu pe cel viu, căci acesta era, cu siguranţă, cel mai de plâns dintre cei doi.

L-am urmat pe bietul Edmond pe tot acest drum al durerii: orbit de lacrimi şi susţinut de prieteni, poticnindu-se la fiecare pas, ca şi cum ar fi avut picioarele prinse într-un fald ce atârna din giulgiul fratern. Precum condamnaţii la moarte ce parcă se descompun la faţă pe drumul ce duce de la închisoare la eşafod, de la Auteuil şi până la cimitirul Montmartre el îmbătrânise cu 20 de ani. Părul îi încărunţise! Îl vedeai cum se decolorează şi cum albeşte pe măsură ce ne apropiam de clipa fatală şi de portiţa joasă unde are loc despărţirea pe vecie. Nu-i o iluzie a mea, mai mulţi oameni ce erau de faţă au observat acest lucru.

Era un spectacol jalnic şi dureros; niciodată vreun convoi mortuar n-a fost atât de trist. Toată lumea lăcrima sau plângea în hohote, cei ce mergeau în urma sicriului erau filozofi, artişti, scriitori învăţaţi cu durerea, obişnuiţi să-şi stăpânescă sufletele şi nervii şi având pudoarea propriei emoţii.

După ce sicriul a fost coborât în micul cavou de familie unde nu mai rămâne decât un loc, şi după ce am adresat ultimul nostru rămas bun prietenului ce pleca într-o călătorie fără întoarcere, Edmond a fost luat de o rudă, şi cu toţii ne-am întors în oraş în mici grupuri, vorbind despre defunct şi despre supravieţuitor. Apoi ne-am despărţit, strângându-ne mâna cu acea putere pe care ţi-o dă gândul că te-ai întâlnit, poate, pentru ultima oară.”

sursa: Theophile Gautier, Istoria romantismului, vol.I, trad.: Mioara şi Pan Izverna, Bucureşti, Minerva, 199o, p.218-220

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: