Persefona. Numită Persefona în Grecia, Proserpina în lumea romană şi Core în Atica, era fiica lui Zeus şi a Demetrei sau, potrivit altor izvoare, a Demetrei şi a lui Poseidon, sau chiar a zeiţei Styx. Numele Core (însemnând „fată” sau „fiică”) era utilizat deseori în paralel cu cel de „Mamă”, care o indica pe Demetra. La Homer apare ca soţie a lui Hades (Pluton), maiestuoasă şi solemnă stăpână a regatului umbrelor, guvernând sufletele morţilor. Eriniile erau considerate fiicele ei şi ale lui Hades. Scriitorii târzii, sintetizând în numele ei trăsăturile solemne ale unei Iunone infernale, au numit-o uneori Iuno Infera, Averna (de la Avernus, numele unui lac pe care anticii îl considerau locul de acces spre lumea infernală), Stygia (de la Styx).
Evenimentele în urma cărora a devenit consoarta lui Hades sunt legate de Demetra. Zeus, tatăl ei, fără ştirea Demetrei, îi promisese mâna fiicei sale lui Aidoneus (adică Hades sau Pluton, regele infernului); astfel, în timp ce tânăra neştiutoare culegea flori pe câmpia Nişei, pământul s-a deschis sub ea şi Persefona a fost răpită de zeul infernal.
Disperată, Demetra a străbătut în lung şi în lat pământul în căutarea ei, aflând în cele din urmă de la Soare cele întâmplate; din cauza mâniei care o cuprinsese şi care usca pământul şi recoltele, Zeus s-a văzut nevoit să intervină: l-a trimis pe Hermes, mesagerul său, în infern pentru a-i cere lui Hades să o înapoieze pe Persefona. Hades a consimţit, dar i-a dat acesteia o rodie; mâncând-o, Persefona a fost condamnată să trăiască în lumea subpământeană o treime din an, în restul timpului revenind să trăiască pe pământ alături de mama sa.
sursa: Anna Ferrari, Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Traducere de Emanuela Stoleriu, Dragoş Cojocaru, Dana Zamosteanu, Ed. Polirom, Iaşi, 2003
