Byron şi dandysmul

Byron

George Gordon Byron (1788-1824). Al şaselea lord Byron, descendent al unei vechi familii de vikingi, nepotul amiralului John Byron, supranumit „Jack cel nebun”, fiu al căpitanului John Byron, aventurier notoriu, care îi aduce copilului doar un şir de suferinţe: o soră, Augusta, din prima căsătorie (iubită multă vreme cu pasiune incestuoasă, spun unii biografi), o mamă prea tiranică (pe care o detestă nu doar pentru că l-a născut cu piciorul chircit), o ereditate destul de grea, o sărăcie jalnică în clipa când îl lasă orfan la trei ani.

Şi totuşi, la numai 10 ani, moştenind titlul de la un unchi al tatălui, George Gordon Byron e lord. Slabă alinare însă pentru un copil şi apoi un adolescent mult prea sensibil, chinuit de handicap, de amoruri precoce (pentru două dintre verişoare, dar şi pentru unul din colegii de la Cambridge, a cărui timpurie moarte îi smulge versuri sfâşietoare), tulburat peste măsură de viaţa care i se anunţă încă de pe acum „convulsivă”.

Călătoreşte mult, studiază, scrie, publică, se îndrăgosteşte în repetate rânduri, ţine la doar 24 de ani primul discurs în Camera Lorzilor, are succes cu tot ceea ce face. „Un zeu”, „un geniu”, crede Chateaubriand. Roger Kempf şi-l imaginează pe Byron într-un vis-à-vis cu Jean-Jacques Rousseau, mânat de ambiţia de a fi diferit, profund altfel, aşa cum vrea să pară Chateaubriand însuşi (şi el un fel de dandy) atunci când refuză să se compare cu marele poet englez.

Byron doreşte să spună în scena următoare că e incomparabil: „”El [Jean-Jacques Rousseau, n.n.] scrie în proză, eu – în versuri; el e un om de rând, eu –un aristocrat; e filosof, în vreme ce mie nici nu-mi trece prin cap să fiu aşa ceva; a devenit cunoscut la 40 de ani, eu – încă din adolescenţă; îi plăcea botanica, mie – florile, plantele, copacii, dar nicidecum să le aflu pedigree-ul; n-a ştiut nici să înoate, nici să urce pe-un cal, în timp ce eu sunt un mare înotător şi un călăreţ destul de bun; şi pe deasupra mai joc şi crichet”.”

Oricât ar părea de ciudat pentru cei obişnuiţi cu locurile comune despre Byron (romantism, spirit revoluţionar, înflăcărare, eroism), „viaţa şi opera” acestuia datorează îndeajuns de mult dandysmului pentru a-l aşeza în deschiderea paradei noastre. Spiritul rebel, de contestatar impenitent, îl animă încă din adolescenţă. Suita de eroi ai poemelor sale îi poartă, sublimate, pasiunea, melancolia, revolta, înflăcărarea, freamătul în faţa naturii, sfâşierea între extreme. Dar aşa trăieşte chiar el până în clipa morţii. Nimic mai străin de firea unui dandy adevărat. Şi atunci?

Brummell

Brummell

Câteva detalii din felul de a fi al lui Byron poartă însă inconfundabila amprentă a unui stil dandy. Întâi, admiraţia pentru mai vârstnicul cu zece ani Brummell. Sunt amândoi copleşiţi de faimă. Stau de câteva ori faţă în faţă, vorbesc puţin, chiar îşi trimit scurte epistole, fără să fie vreodată apropiaţi. La finele vieţii, ruinat, Brummell scoate la vânzare, între ultimele lucruri de preţ, o scrisoare de la Lord Byron.

În numele acestei admiraţii, dar şi pentru că e propria lui convingere, Byron are o grijă aproape patologică pentru buna formă a corpului său. Iată ce-şi aminteşte Stendhal în 1830: „„Una din ororile lui Byron era să nu se îngraşe. Asta era ideea lui fixă. Dl Polidori, un tânăr medic ce călătorea cu noi, ne-a spus că mama lordului Byron era mică şi foarte durdulie. Adesea, ca să nu ia în greutate, el sărea un prânz şi nu mânca decât un singur fel de legume cu puţină pâine”.” Au intrat în legendă dietele sale drastice. Uneori, doar apă gazoasă şi biscuiţi. În drum spre Grecia, zile în şir, castraveţi, brânză şi cidru. Atât. Nu vrea nici un strop de zahăr, se cântăreşte zilnic, face sport. Echitaţie, box. La 17 ani învaţă scrima şi boxul cu maeştrii Jackson şi Angelo, în preajma cărora mărturiseşte că se simte mai bine decât în mijlocul colegilor de la Cambridge. Înoată ca un campion, dovadă că străbaterea Helespontului îi ia doar o oră şi zece minute. Face toate acestea din plăcere, dar, cu siguranţă, şi pentru a-şi înfrânge umilitoarea povară a şchiopătatului.

Nu-i e apoi străin lui Byron felul de a sfida lumea bună (salutul fără scosul pălăriei, ghetele lustruite trântite direct pe stofa ori mătasea sofalelor de lux din cutare sau cutare salon şi câte altele). El are un fel aparte de a se împotrivi filistinismului britanic, pe care îl descrie, ca nimeni altul, Matthew Arnold într-unul dintre eseurile sale. Sigur că se poate vorbi despre un „Byron teatral”, provocator. Mulţi au învăţat de la el „”moda de a-şi zbârli părul, de a-şi înnoda legătura de la gât sau de a-şi lăsa descheiat gulerul cămăşii; cât de puţini i-au simţit însă profunda influenţă vitală, influenţa splendidei şi nepieritoarei desăvârşiri de sinceritate şi putere”.”

Îl mai apropie de câţiva dandy celebri (Baudelaire, cu precădere) spaima de a se lăsa prins în imaginea idilică a unui mariaj, de a fi răspunzător pentru progenituri. Copiii? O oroare! Simplă mască sau de o francheţe dezarmantă, rândurile lui Byron rămân necruţătoare: „”Nu ştiu ce a vrut să spună Scrope Davies când ţi-a povestit că aş iubi copiii. Le detest prezenţa”.” Adresanta nu e alta decât Augusta Leigh, iubita soră vitregă.

Nu-i mai puţin adevărat că şi „estetizarea” morţii, punerea în scenă a propriului sfârşit ţine, până la un punct, de dandysm. Ce i se întâmplă la Missolonghi, locul fostelor sale fapte de bravură şi al ultimei poezii, Astăzi împlinesc treizeci şi şase de ani, e mişcător până dincolo de închipuire. Chiar dacă un dandy autentic nu urmăreşte asemenea efecte.

sursa: Adriana Babeţi, Dandysmul. O istorie, Iaşi, Polirom, 2004, p. 134-136

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: