Arhive lunare: februarie 2014

Ruginoasa, scena unui dramatic roman de dragoste (ultima parte)

romantism

Informat de cele întâmplate la Ruginoasa, Costache Sturdza a fost sfâşiat de durere, dar nu pentru moartea fiului său, la înmormântarea căruia nici nu s-a dus, ci pentru răpirea cucoanei Marghioliţa. Cerând domnitorului să i se facă dreptate, acesta a ordonat ca o sută de lăncieri din garda sa să meargă la Stânca, să-l prindă pe Roznovanu şi să-l ducă la Ruginoasa pentru reconstituirea crimei, iar pe cucoană s-o predea soţului.

Ordinul domnitorului nu a putut fi însă executat, zidurile castelului de la Stânca fiind apărate de oameni înarmaţi. Mihalache Sturdza a poruncit atunci ca palatul să fie înconjurat şi nimeni să nu poată pătrunde înăuntru. Înfometaţi, apărătorii lui Nicolae Roznovanu au început să fugă, ceea ce l-a făcut să-i mărturisească amantei sale că va trebui să se predea. Cunoscând slăbiciunea pe care soţul o avea pentru dânsa, Marghioliţa l-a sfătuit pe Roznovanu să nu facă un asemenea gest, care putea să-l priveze pentru mult timp de libertate, propunându-i s-o lase să se întoarcă acasă, în schimbul încetării acţiunii de urmărire.

Continuă citirea →

Ruginoasa, scena unui dramatic roman de dragoste (prima parte)

ruginoasa

De Ruginoasa, acest castel construit pe la 1800 şi socotit pe atunci ca unul din cele mai frumoase din Moldova, sunt legate episoade dramatice din viaţa unor bogate şi influente familii boiereşti din veacul al XIX-lea, de viaţa lui Alexandru Ioan Cuza.

Ruginoasa, scena unui dramatic roman de dragoste

Sturdzeştii, Ghiculeştii, Roznovăneştii. Trei familii boiereşti care se vor înfrunta la Ruginoasa şi unii vor da tribut de sânge lespezilor castelului.

La începutul veacului al XIX-lea, proprietari la Ruginoasa erau Sturdzeştii. Când bătrânul Săndulache s-a stins, castelul a revenit fiului său Costache, „om josnic şi arogant”, poreclit „beţivul”. Nu cruţa niciun efort pentru a parveni, abuzând de puterea, averea şi legăturile pe care le avea, profitând şi de faptul că era văr cu domnitorul Mihail Sturdza.

Din neamul Ghiculeştilor, Maria, fiica lui Dumitru Ghica-Comăneşti, apreciat pe atunci ca unul dintre cei mai bogaţi boieri din Moldova, avea să-şi poarte şi ea paşii prin acelaşi castel de la Ruginoasa.

Continuă citirea →

Perfidul Albion. Originea expresiei

perfidul albion

Albion – Nu se poate afirma în mod cert dacă cei vechi au dat Angliei această poreclă de la numele fiului lui Neptun, gigantul Albion, care ar fi descoperit ţara şi ar fi stăpânit-o 44 de ani. Nici dacă, la alegerea denumirii, a contribuit îndeosebi faptul că faleza britanică e de culoare deschisă, aproape albă (de la latinescul „albus“ sau de la celticul „alp“). Se ştie numai că, de mai multe veacuri, „Albionul“ a ajuns numele literar care a desemnat Anglia, până când cineva – cine, iarăşi nu se poate preciza – vorbind despre politica de expansiune a Angliei şi despre metodele diplomatice întrebuinţate pentru alcătuirea şi pentru menţinerea imperiului ei colonial, a lansat expresia „perfidul Albion„.

Brewer’s dictionary of phrase & fable o atribuie lui Napoleon. Nu-i verosimil, deoarece expresia, cu ani în urmă, fusese lozinca revoluţiei franceze împotriva Angliei, care, după executarea regelui Ludovic al XVI-lea (la 21 ianuarie 1793), a trecut de partea alianţei marilor puteri europene îndreptată împotriva Franţei republicane. Mai credibilă este ipoteza care consideră că sursa expresiei ar fi vorbele lui Bossuet (1627-1706): „L’Angleterre, ah! la perfide Angleterre“.

sursa: I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.27

Zenobia. Regina deşerturilor (ultima parte)

zenobia regina palmyra

Îmbătată de succesele obţinute în Valea Nilului, Zenobia îşi aruncă imediat forţele asupra Asiei Mici. Acelaşi Zabdas ocupă, în numele reginei, toate posesiunile romane, până lângă Bosfor — unde numai oraşul Chalchedon nu-i deschise porţile. De acum, Marea Egee despărţea cele două imperii, iar Roma pierdea, o dată cu provinciile, toate drumurile comerciale şi resursele economice din Orient.

Când Imperiul roman se găsea în momentul cel mai critic din perioada anarhiei militare, pe tron se urcă Aurelian (martie 270). În acelaşi timp, Zenobia atinsese apogeul primei etape a ambiţiilor sale, în ceea ce priveşte stăpânirea Orientului. Gândul ei se îndrepta către Occident, spre o aventură ce nu putea fi dusă până la capăt de armata sa eterogenă, lipsită de infanterie şi maşini de asediu şi prea dispersată în raport cu efectivele modeste de care dispunea.

Continuă citirea →

Zenobia. Regina deşerturilor

Zenobia

Istoria oraşului Palmyra

Oaza în care avea să se dezvolte mai târziu oraşul Palmyra, din mijlocul inospitalierului deşert sirian, a fost mai multe milenii un simplu loc dotat cu apă potabilă şi ocne de sare, vizitat periodic de nomazii din pustiuri. Numai către finele mileniului al II-lea î.e.n. găsim acolo o populaţie sedentară. Textele cuneiforme ale regelui asirian Tiglatphalasar I (1115—1100) menţionează prima dată numele oazei: Tadmor, toponimic tradus de greci şi romani în forma Palmyra, adică „oraşul palmierilor”.

În tot cursul mileniului I î.e.n., Tadmorul a fost disputat între asirieni, babilonieni, perşi, seleucizi şi romani, pentru ca, în primele trei veacuri ale erei noastre, lupta pentru stăpânirea Palmyrei să se desfăşoare între Roma pe de o parte, Parthia şi mai apoi Persia, pe de altă parte.

Populaţia palmiriană s-a format din amestecul a numeroase triburi semite şi nomade, care au adoptat, odată fixate în fertila oază, scrierea arameniană, mai târziu şi pe cea greacă. Întreaga istorie a oraşului a însemnat o luptă continuă pentru menţinerea independenţei sale faţă de puternicii vecini, de la est de Eufrat şi dinspre coastele Mediteranei Orientale.

Continuă citirea →

Cât citeşti, atâta creşti, cât citeşti, atâta eşti

biblioteca fetita

„Cât citeşti, atâta creşti, cât citeşti, atâta eşti”.
(V. Romanciuc)

Viaţa lui Iulius Cezar (ultima parte)

Caius Iulius Cezar

Războiul civil

La 10-11 ianuarie 49 î.Hr., Cezar şi-a condus trupele peste micul râu Rubicon, graniţa dintre provincia Gallia Cisalpină şi Italia propriu-zisă. Astfel a îndeplinit prima faptă de război. Însă nu aceasta era problema esenţială, ci dacă felul greşit în care lumea greco-romană era condusă de nobilimea romană trebuia lăsat să continue ori să fie înlocuit cu un regim autocrat. Ambele variante ar fi dus la un război civil dezastruos. Recuperarea ulterioară parţială a lumii greco-romane sugerează totuşi faptul că varianta Cezar era răul mai mic.

Războiul civil a fost o tragedie, deoarece nu era dorit nici de Cezar, nici de Pompei, nici de o mare parte a nobilimii, iar cetăţenii romani sperau să se menţină pacea. Însă cele trei părţi importante politic erau prinse în capcană. Succesul lui Cezar în construirea puterii sale politice îi făcuse pe susţinătorii vechiului regim să fie atât de înverşunaţi împotriva lui, încât se confrunta cu a alege între a sta la mila duşmanilor lui sau a lua într-adevăr puterea la care era acuzat că aspiră. Şi-a dat seama că nu putea rezolva acea dilemă reducându-şi nevoile la minimul necesar pentru securitatea sa. Cât despre Pompei, gelozia sa tot mai mare faţă de Cezar îl adusese atât de aproape de nobilime, încât nu se mai putea împăca din nou cu Cezar fără să-şi ştirbească reputaţia.

Continuă citirea →

Viaţa lui Iulius Cezar (partea a doua)

Caius Iulius Cezar

Primul triumvirat şi cucerirea Galliei

Valoarea funcţiei de consul consta în guvernarea lucrativă a provinciilor, la care ducea în mod normal. În ajunul alegerilor consulare pentru 59 î.Hr., Senatul urmărea să repartizeze celor doi viitori consuli pentru 59 î.Hr., ca provincii proconsulare, administrarea profitabilă a pădurilor şi păşunilor de animale din Italia. De asemenea, Senatul şi-a asigurat, prin mită, alegerea lui Marcus Calpurnius Bibulus, care candida împotriva lui Cezar. Însă nu bănuiau că Cezar va fi ales al doilea consul.

Cezar a reuşit să formeze o coaliţie irezistibilă de şefi politici. Pompei îndeplinise cu succes misiunea de a face ordine în Orient, însă după întoarcerea în Italia şi dezmembrarea armatei sale în 62 î.Hr., Senatul l-a contracarat, împiedicându-l să asigure parcele de pământ pentru veteranii săi. Cezar, care cultivase prietenia cu Pompei, a intrat într-un pact secret cu el. Lovitura de graţie a lui Cezar a fost să-l convingă pe Crassus să se alăture acestui parteneriat, aşa-zisul triumvirat.

Crassus – la fel ca Pompei, fost locotenent al lui Sylla – fusese unul dintre cei mai activi adversari ai lui Pompei de până atunci. Doar Cezar, aflat în relaţii bune cu amândoi, ar fi putut să-i împace. La începutul lui 59 î.Hr., Pompei şi-a întărit alianţa cu Cezar căsătorindu-se cu singura fiică a acestuia, Iulia. Cezar s-a căsătorit cu Calpurnia, fiica lui Lucius Calpurnius Piso, devenit consul în 58 Î.Hr.

Continuă citirea →

Viaţa lui Iulius Cezar (prima parte)

Caius Iulius Cezar

Cezar, Caius Iulius (12/13.07.100? î.Hr., Roma, azi Italia – 15.03.44 î.Hr., Roma). General şi om de stat roman celebru, cuceritorul Galliei (58-50 î.Hr.), victorios în războiul civil din 49-45 î.Hr. şi dictator (46-44 î.Hr.), care a lansat o serie de reforme politice şi sociale înainte de a fi asasinat de un grup de aristocraţi în clădirea Senatului la idele lui Marte.

Cezar a schimbat decisiv şi ireversibil cursul istoriei în lumea greco-romană. Societatea greco-romană a dispărut de atât de mult timp, încât majoritatea numelor marilor săi bărbaţi înseamnă foarte puţin pentru omul modern de cultură medie. Însă numele lui Cezar, la fel ca şi cel al lui Alexandru, încă se află pe buzele tuturor oamenilor din lumea creştină şi cea islamică. Chiar şi cei care nu ştiu nimic despre Cezar ca personalitate istorică ştiu că numele său de familie reprezintă un titlu ce semnifică un conducător atotputernic unic, precum kaiser în germană, ţar înlimbile slave şi qaysar în limbile islamice.

Numele de Iulius (gentiliciul lui Cezar) este la fel de cunoscut în lumea creştină; în timpul vieţii lui, luna romană Quintilis, în care s-a născut, a fost redenumită „iulie” în cinstea sa. Numele a rămas până astăzi; la fel şi reforma calendarului, impusă tot de el. Vechiul calendar roman era inexact şi manipulat în scopuri politice. Calendarul lui Cezar – calendarul iulian – este încă valabil în ţările ortodoxe din est; calendarul gregorian, care se foloseşte astăzi în vest, este cel iulian, modificat parţial de papa Gregorie XIII.

Continuă citirea →

Mitul potopului

Deucalion - potopul in mitologia greaca

Mitul potopului este comun mai multor civilizaţii din Orientul Apropiat; în toate cataclismul este înfăţişat ca un eveniment care distruge, pedepseşte şi regenerează. Distruge pentru că elimină formele de viaţă percepute ca fiind depăşite şi epuizate. Pedepseşte pentru că este adesea pus în legătură cu păcatele oamenilor, care în acest fel îşi primesc osânda. Regenerează pentru că nu este niciodată o catastrofă definitivă, care să distrugă pentru totdeauna viaţa pe pământ, ci, dimpotrivă, creează premisele pentru renaştere, pentru apariţia unei noi stirpe şi pentru formarea unei noi civilizaţii, de cele mai multe ori mai bună decât cea precedentă. Astfel, la scară planetară, potopul are funcţia unui soi de scufundare lustrală, de botez regenerator şi purificator, întrucât aceasta este, în toate riturile, semnificaţia scufundării în apă.

Studii recente efectuate asupra schimbărilor climaterice din lumea antică au dovedit că mitul potopului nu este numai o frumoasă invenţie poetică sau o extraordinară imagine cu valoare simbolică, ci, probabil, şi reflectarea amintirii unor catastrofe reale care au afectat Mediterana orientală.

Continuă citirea →

De ce a fost exilat Ovidiu la Tomis? (ultima parte)

Ovidius

Caracterul intenţionat neprecis şi ambiguu al puţinelor ştiri pe care le dă Ovidiu despre adevărata cauză a exilului, coroborate cu lipsa oricărei mărturii contemporane, a deschis de-a lungul veacurilor un vast câmp pentru tot felul de ipoteze şi conjecturi, unele mai ingenioase decât altele. Din reticenţele poetului, din frazele, expresiile şi aluziile vagi, uneori obscure chiar, cercetătorii au încercat să desprindă orice indiciu menit să arunce o cât de slabă rază de lumină care să-i ajute să dezlege această enigmă.

În străduinţa lor neobosită de a identifica vina poetului, deci cauza reală a exilului, biografii, comentatorii, filologii, istoricii şi istoricii literari au supus textele Tristelor şi Ponticelor unor cercetări amănunţite, încercând să stabilească legături, reale sau imaginare, între diferitele pasaje, versuri sau termeni, lunecând adeseori spre interpretări arbitrare. În sprijinul textului au fost aduse de multe ori, pentru a confirma sau infirma o anumită ipoteză, şi alte izvoare referitoare la unele evenimente ale epocii. De aici puzderia de ipoteze formulate în cursul timpului şi publicate în lucrări care, strânse la un loc, ar putea constitui o întreagă bibliotecă.

Continuă citirea →

De ce a fost exilat Ovidiu la Tomis? (prima parte)

Publius Ovidius Naso

Anul 8 al erei noastre reprezintă un moment crucial din viaţa lui Publius Ovidius Naso. El marchează, pe de o parte, ultima etapă dintr-un drum lung, dar strălucit, pe care l-a parcurs poetul timp de trei decenii pentru a atinge apogeul gloriei sale literare, iar pe de alta, prăbuşirea fulgerătoare şi începutul unui noian de suferinţe fizice şi morale cărora numai moartea avea să le pună capăt.

Într-adevăr, spre sfârşitul acestui an, în luna decembrie, Ovidiu este smuls din mijlocul familiei, al prietenilor şi admiratorilor şi silit să plece în surghiun la Tomis (Constanţa de azi), pe coasta de apus a Mării Negre. Pedeapsa dată poetului nu era nici urmarea unei condamnări din partea vreunei instanţe judecătoreşti, nici a unei dezbateri publice din senat. Se pare că împăratul Augustus – căci de la el venea această pedeapsă – avea tot interesul ca discreţia cea mai riguroasă să domnească în jurul unei măsuri atât de drastice luate împotriva lui Ovidiu. De aceea, el a preferat să-l pedepsească – cum spune poetul – după o scurtă întrevedere între patru ochi, printr-un laconic edict, cu exilul. Este adevărat că i-a fost aplicată forma cea mai uşoară de exil – relegarea -, poetul păstrându-şi drepturile cetăţeneşti şi averea; dar pentru el pedeapsa era, totuşi, foarte grea, căci, prin fixarea locului unde trebuia să plece, poetul se vedea izgonit tocmai la extremitatea nord-estică a imperiului, într-un teritoriu unde stăpânirea romană nu era încă pe deplin consolidată.

Continuă citirea →

A înălbi un arab! Semnificaţia expresiei

arab

A înălbi un arab! Expresie moştenită de la filozoful grec Zenon, întemeietorul şcolii stoice. Deoarece nu ne-a rămas nimic scris de la el, tot ce s-a aflat (deci şi expresia de mai sus) ne-a parvenit indirect prin Cicero şi Plutarh, care în lucrările lor pomenesc în repetate rânduri despre Zenon.

„A înălbi un arab” înseamnă a încerca un lucru cu neputinţă de realizat. Ca şi schimbarea culorii unui negru.

sursa: I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.26

A fi (sau a ajunge) la aman. Semnificaţia expresiei

iertare

A fi (sau a ajunge) la aman – Aman e un cuvânt turcesc, o exclamaţie care echivalează cu: „Îndurare! Iertare!“, folosită de turci îndeosebi când erau siliţi să se predea într-o bătălie, sau când implorau graţia de a li se cruţa viaţa. Din vremea acelor lupte a rămas în limba noastră expresia „a ajunge la aman“, sau „ a fi la aman“, spre a desemna o situaţie în care te afli la mare strâmtoare, la mare nevoie.

sursa: I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.24

A descoperi America. Semnificaţia expresiei

columb descoperirea americii

A descoperi America – Se ştie că descoperirea Americii de către navele lui Cristofor Columb în anul 1492 a fost un eveniment epocal, care şi-a prelungit răsunetul de-a lungul vremilor. Astfel „a descoperi America” a ajuns o locuţiune sinonimă cu a descoperi ceva neaşteptat şi important, cu o mare surpriză, cu o realizare deosebită obţinută de o minte inventivă, scăpărătoare. Timpul însă a imprimat expresiei o nuanţă ironică.

În forma-i negativă „n-a descoperit America“, expresia desemnează, dimpotrivă, o persoană cam prostuţă, cu minte puţină, sau o persoană care nu face descoperiri proprii.

sursa: I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.21-22