Lunga noapte a oraşului Herculaneum

vezuviu

Era către amiaza zilei de 24 august a anului 79 al erei noastre. Vremea era frumoasă şi razele soarelui strălucitor se reflectau în imensa oglindă lichidă a golfului Napoli, lângă ţărmul căruia se aflau, la o depărtare de vreo doisprezece kilometri unul de altul, două mari oraşe: Pompei şi Herculaneum.

Locuitorii lor îşi vedeau de treburi cu tipica nonşalanţă estivală a mediteraneenilor. Nu-i tulburaseră peste măsură nici cele câteva cutremure recente, nici amintirea violentului seism din urmă cu şaisprezece ani. Totuşi, de câteva zile, muntele Vezuviu, care domina ambele oraşe, scotea prin craterul său în formă de con turtit o trâmbă deasă de fum. Dar nici măcar acest semn prevestitor de rău nu dădea nimănui de gândit.

În forumul plin de lume din Herculaneum se desfăşura obişnuitul festival din luna august. La brutăria lui Sextus Patulus Felix, stăpânul şi ajutoarele sale se pregăteau să scoată din cuptoare formele de bronz în care se copseseră pâinile şi cozonacii. În imediata lor vecinătate, doi măgăruşi, cu ochii acoperiţi de nişte apărători de piele, se roteau la nesfârşit în cerc, învârtind o piatră de moară care măcina grâul. La un atelier din apropiere, meşterul se pregătea să repare o mică statuetă de bronz reprezentându-l pe zeul Bacchus.

În locuinţa şlefuitorului de pietre preţioase, un băieţaş bolnav zăcea pe un pat elegant, din lemn lustruit. Alături de el, o femeie lucra la războiul de ţesut, aruncînd din când în când o privire spre fiertura de pui cu care spera să stârnească pofta de mâncare o copilului. De altfel, în majoritatea luxoaselor clădiri înălţate pe coastă, se puneau mesele pentru prânz.

O mare de lavă clocotitoare

Pe neaşteptate, un zgomot înfiorător spintecă văzduhul. Pământul se înălţă în zguduituri puternice, în timp ce, în agitatele sale adâncuri, răgeau parcă mii de tauri. Soarele se întunecă brusc, acoperit de fumuri înecăcioase, cu miros de pucioasă. Peste craterul Vezuviului un nor negru, asemenea unei ciuperci gigantice, se ridică spre cer. Vulcanul intrase în erupţie.

Clădit din considerente estetice pe un promontoriu, între două râuri ce coborau pe povârnişurile Vezuviului, Herculaneum a fost înconjurat de lava clocotitoare, care se scurgea de-a lungul ambelor albii. Într-un interval destul de scurt, masa de lavă a năvălit în oraş, atingând o înălţime de 1,20-1,80 metri. Presiunea lavei a năruit pe alocuri ziduri şi coloane, a cărat cu sine statui, a distrus mobile din interiorul clădirilor. Din fericire pentru locuitori, lava a ajuns la Herculaneum mai încet decât cenuşa la Pompei, astfel încât cei mai mulţi dintre oameni şi-au găsit scăpare prin fugă. Totuşi, unii au fost surprinşi de torentul vâscos şi încins, care le-a ars carnea, lăsându-le însă intact scheletul.

Singura mărturie scrisă care o parvenit până la noi în legătură cu acest cataclism este cea a lui Pliniu cel Tânăr. Iată cum descrie el drumul spre Napoli, aglomerat de cei care fugeau cu disperare de erupţie: „Deşi înaintau pe un drum neted ca în palmă, carele noastre erau zgâlţâite încoace şi încolo la fiecare pas. În spatele nostru se înălţa ameninţător un groaznic nor negru, sfâşiat de flăcări pâlpâitoare, încolăcindu-se asemenea unui şarpe şi lăsând să se străvadă fulgere mai puternice decât pe cele mai cumplite furtuni…”

Somnul multisecular

Au trecut anii, deceniile, secolele. Amintirea celor două oraşe moarte – Pompei şi Herculaneum – se ştergea treptat din memoria oamenilor. Povârnişurile Vezuviului au înverzit din nou şi poalele lui au început să fie iarăşi cultivate. Imperiul roman s-a destrămat şi, începând din secolul al V-lea, Cetatea Eternă a căzut sub stăpânirea năvălitorilor veniţi de dincolo de hotare. În evul mediu, moştenirea civilizaţiilor elină şi romană a fost neglijată, ignorată, dispreţuită. Abia în epoca Renaşterii, vechile manuscrise au încăput din nou pe mâinile oamenilor şi s-a aflat despre oraşele îngropate sub lavă, fără să se ştie însă unde erau ele situate.

Noaptea a durat pentru Herculaneum exact 1630 de ani. Zorile s-au ivit în 1709, printr-o întâmplare. În aşezarea Resina, înălţată pe locul unde fusese oraşul roman, un muncitor care fora pământul pentru a-şi construi o fântână a dat peste ultimul rând de scaune ale teatrului antic din Herculaneum. Săpături ulterioare, care au scos la iveală remarcabile fragmente de marmură, au trezit interesul unui aristocrat austriac, ofiţer în armata de ocupaţie a Italiei din acea perioadă. El a ordonat executarea unui tunel, pe unde să poată fi extrasă marmura care-i era necesară construirii unei vile pe malul mării. Nobilul vienez nu şi-a dat seama că descoperise un tezaur unic in istoria omenirii: o localitate antică conservată în stare aproape intactă.

Săpăturile efectuate mai târziu au avut acelaşi caracter întâmplător şi neştiinţific. Abia în 1927, o echipă de arheologi a început o muncă cu adevărat organizată pentru scoaterea la lumină a orăşelului. Pentru a înlătura lava pietrificată au fost necesare compresoare electrice, perforatoare cu aer comprimat, buldozere, ferăstraie electrice şi alte utilaje perfecţionate.

Sub conducerea profesorului Amedeo Maiuri, săpăturile au progresat într-un ritm rapid. Adept al şcolii care recomanda reconstituirea cu fidelitate a unei localităţi dezgropate şi lăsarea pe loc a tuturor obiectelor aflate acolo, Maiuri spunea că idealul lui este ca, dacă printr-un miracol un locuitor din Herculaneum ar reînvia, să-şi poată găsi fără greş casa şi toate lucrurile sale de acolo.

sursa: V. Niţescu, Lunga noapte a oraşului Herculaneum, în Magazin istoric, Anul II, Nr.10(19), octombrie 1968

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: