Zenobia. Regina deşerturilor (ultima parte)

zenobia regina palmyra

Îmbătată de succesele obţinute în Valea Nilului, Zenobia îşi aruncă imediat forţele asupra Asiei Mici. Acelaşi Zabdas ocupă, în numele reginei, toate posesiunile romane, până lângă Bosfor — unde numai oraşul Chalchedon nu-i deschise porţile. De acum, Marea Egee despărţea cele două imperii, iar Roma pierdea, o dată cu provinciile, toate drumurile comerciale şi resursele economice din Orient.

Când Imperiul roman se găsea în momentul cel mai critic din perioada anarhiei militare, pe tron se urcă Aurelian (martie 270). În acelaşi timp, Zenobia atinsese apogeul primei etape a ambiţiilor sale, în ceea ce priveşte stăpânirea Orientului. Gândul ei se îndrepta către Occident, spre o aventură ce nu putea fi dusă până la capăt de armata sa eterogenă, lipsită de infanterie şi maşini de asediu şi prea dispersată în raport cu efectivele modeste de care dispunea.

Energia şi reputaţia lui Aurelian se impuseseră pe frontierele dunărene, unde, ca ofiţer de cavalerie, stătuse mereu cu mâna pe sabie în faţa atacurilor goto-carpice. Ajuns la tron, el preferă să încheie un acord cu Vaballat şi Zenobia, acceptând provizoriu statuquo-ul ce se crease în Orient (martie-august 270). Convenţia celor trei a avut ecou în epigrafia şi numismatica din imperiul palmirian, unde regenta şi fiul său apar cu cele mai pompoase atribute şi titulaturi. Înţelegerea prevedea ca Zenobia şi fiul său să rămână conducători în Orient, iar Aurelian în Occident. Grava situaţie de la Dunăre, Rin şi din nordul Italiei l-au silit pe Aurelian să accepte temporar această umilinţă, rezultând din tratatul semnat cu stăpânii Palmyrei. Aştepta momentul potrivit ca să lichideze toate urzelile teritorial-politice ale Zenobiei. În aceste clipe grele pentru imperiu se decisese Aurelian să părăsească Dacia (271).

Inamicii

Fidel apărător al unităţii teritoriale a Imperiului roman, Aurelian a luat iniţiativa lichidării uzurpatorilor palmirieni, în momentul când asigurase frontierele dunărene şi renane, potolise ostilitatea Senatului şi sugrumase răscoala lucrătorilor monetari din Roma. Imperiul galo-roman al lui Tetricus, rupt şi el din trunchiul marelui imperiu (260), se arăta pacific şi nu crea încă dificultăţi militare împăratului. Sorocul unui marş împotriva Orientului se arăta dintre cele mai surâzătoare. Sapor I, regele persan, aliat al Zenobiei şi duşman feroce al Romei, intrase într-un fel de pasivitate pacifică, din pricina vârstei sale înaintate, iar la curtea sasanidă, luptele pentru succesiune deja începuseră. Alianţa Zenobia — Sapor I nu va funcţiona, tocmai în momentele cele mai critice pentru Palmyra.

De îndată ce Zenobia a fost informată de pregătirile militare ale lui Aurelian, a căutat să smulgă rivalului său avantajul iniţiativei, prin proclamarea oficială a independenţei statului palmirian (februarie-august, 271). S-a emis apoi un decret, prin care se instituia un fel de „embargo” asupra cerealelor ce trebuiau expediate din Egipt în Italia. Acesta anunţa „războiul foamei” declarat Romei de regină!

Că sistarea trimiterii cerealelor egiptene pentru Italia constituia o mare primejdie pentru alimentarea Romei rezultă din primele iniţiative militare ale lui Aurelian. O armată comandată de Probus, cel mai bun general al lui Aurelian şi viitor împărat, debarca, la începutul toamnei anului 271, pe malurile Nilului. Acolo, omul împăratului obţinu sprijinul unei importante părţi a populaţiei egiptene, nemulţumită de dura administraţie palmiriană. Zenobia nici nu avu timpul necesar să reacţioneze în faţa expediţiei lui Probus. Ea găsi preferabil să grupeze şi să menţină intacte toate forţele în faţa coloanei conduse de Aurelian asupra Asiei Mici.

Pe când Probus alunga ultimele detaşamente palmiriene din ţara faraonilor, Zenobia prezida la Palmyra un mare consiliu de război, convocat pentru a lua măsurile necesare apărării imperiului palmirian. În faţa acestui consiliu, regina a cerut de asemenea reînnoirea jurământului de fidelitate din partea şefilor armatei, a lui Zabdas, comandant suprem şi a lui Zabbay, comandantul garnizoanei din Tadmor-Palmyra. Superstiţioasă ca orice orientală, ea trimise solii religioase ca să fie consultate unele oracole, cum era cel al lui Apollo Sarpedon din Seleucia şi al Venerei din Aphaca Siriei. Se spune că răspunsurile primite din ambele părţi au fost defavorabile pentru regentă.

Zenobia palmyra

Confruntarea

La sfârşitul anului 271, Aurelian a părăsit Roma şi, în fruntea unei mari armate a trecut Bosforul, pe la Byzanţ. Împăratul a fost primit cu entuziasm de oraşele Asiei Mici, nemulţumite şi ele de stăpânirea Zenobiei. Forţele palmiriene se concentraseră în trecătorile munţilor Taurus, pe locurile unde odinioară, şi Darius al III-lea Codomanul, regele Persiei, încercase să împiedice drumul lui Alexandru Macedon. Oraşul Tyana, situat într-un punct de mare importanţă strategică, fu primul ce bară marşul lui Aurelian. Zenobia aplica o tactică iscusită prin care urmărea să-şi menajeze trupele bine adăpostite în văile munţilor Taurus şi, în acelaşi timp, să ducă un război de întârziere. Spera că, între timp, „barbarii” vor ataca din nou provinciile dunărene şi că bătrânul Sapor I se va mişca şi el împotriva Romei.

Dacă în oraşul Tyana, Aurelian nu ar fi găsit un trădător care să arate romanilor punctul slab al întăriturilor, legiunile sale ar fi zăbovit mult timp sub zidurile cetăţii. Spre nemulţumirea soldaţilor, împăratul refuză pedepsirea şi jaful oraşului cucerit, în cele din urmă. Biograful său afirmă că protecţia împăratului s-ar fi datorat respectului faţă de memoria celebrului magician Apollonius din Tyana. În realitate, clemenţa imperială de a menaja oraşele siriene, supuse Zenobiei, urmărea destrămarea prestigiului aceleia şi câştigarea simpatiei populaţiei locale, înrolată acum cu entuziasm sub steagurile romane. Este posibil ca tocmai această ostilitate a locuitorilor să-l fi determinat pe Zabdas să evacueze „porţile siriene” de la Issus, un admirabil punct strategic. Acolo, Aurelian putea fi ţinut în respect, ca şi odinioară Alexandru Macedon, în faţa perşilor. Zabdas a ordonat însă o retragere generală, pe cursul fluviului Oronte, alegând ca pivot strategic oraşul Antiochia, metropola Siriei. La Antiochia îşi stabilise cartierul şi Zenobia, care întovărăşea tot timpul armatele sale.

Trupele lui Zabdas erau alcătuite din circa şaptezeci de mii de luptători călăraşi şi arcaşi, completate de o slabă infanterie. Cavaleria grea palmiriană se compunea din aşa-zişii catafractari sau climbanari, călăraşi îmbrăcaţi cu cai cu tot în zale de fier sau de piele, armată capabilă a ataca în masă, dar greoaie în manevrele operate pe câmpul de luptă. Atacul se deschidea de către linia de arcaşi sirieni, plasată în faţa cavaleriei. După ce acopereau pe inamic, la mare distanţă, cu un nor de săgeţi, arcaşii se retrăgeau ca să facă loc liber iureşului cavaleriei de catafractari. Atacul masei cuirasate de cavalerie avea succes la început prin şocul său puternic, dar mai apoi, ea se împrăştia obosită, pierdea contactul cu pedestrimea şi putea fi uşor lichidată în grupuri de către legionarii romani.

Compoziţia trupelor lui Aurelian apărea diferită faţă de oştirea palmiriană. Împăratul dispunea în primul rând de o cavalerie uşoară, modestă ca efectiv, dar formată şi instruită chiar de el: în escadroane mobile cavaleria manevra cu repeziciune. Forţa armatei sale se baza însă pe robusta falangă  a legiunilor, o infanterie compactă şi disciplinată, peste care nu se putea trece uşor. Era însă cu totul lipsit de cavalerie grea şi de arcaşi iscusiţi, elementele tactice de bază ale armatei Zenobiei. Numai lupta corp la corp a infanteriei romane şi manevrele de învăluire ale cavaleriei uşoare puneau în încurcătură pe catafractarii palmirieni şi pe arcaşii nomazi ai Siriei. Poziţiile de luptă organizate de Zabdas, pe malul fluviului Oronte, aveau în vedere tocmai evitarea unor ciocniri directe cu suliţele legionarilor.

Prima luptă

Prima mare confruntare cu armatele Zenobiei avu loc pe fluviul Oronte, în vecinătatea Antiochiei. Lupta s-a dat între cele două tipuri de cavalerie, după o tactică deja cunoscută. Catafractarii Zenobiei au reuşit sa împrăştie, la început, escadroanele de mauri şi dalmaţi ale lui Aurelian, dar, urmărindu-le pe câmpie o zi întreagă sub soarele arzător, caii palmirienilor şi-au sleit puterile sub greutatea armurilor şi a căldurii caniculare. Atunci a fost momentul favorabil pentru intervenţia legiunilor iliriene ale lui Aurelian, odihnite şi rămase până atunci în rezervă. Ele au trecut Orontele şi au pus pe fugă întreaga armată a lui Zabdas, care — demoralizată — se afla acum în retragere spre Antiochia. De teama unei revolte a populaţiei din oraş, Zenobia a răspândit zvonul cum că romanii ar fi fost înfrânţi şi că Aurelian a căzut prizonier în mâinile ei. Diversiunea a prins şi astfel, armata lui Zabdas s-a putut retrage în cursul nopţii, până la oraşul sirian Emesa, pentru a organiza acolo o nouă linie de rezistenţă.

A doua zi, Aurelian era primit în triumf de către antiochieni. Împăratul nu se grăbi să urmărească îndeaproape inamicul în retragere, după importantul succes militar, moral şi material, obţinut în bătălia de la Antiochia. El dădu timp de odihnă trupelor sale ostenite şi le întări rândurile cu efective proaspete, formate din legiunile dunărene, cohortele pretoriene şi detaşamentele dalmate, ce veneau din urmă. La acestea se adăugară şi formaţii auxiliare, furnizate de regiunile proaspăt eliberate de sub guvernământul Zenobiei.

După ce rezolvă conflictul dintre comunitatea creştină din Antiochia şi episcopul ei Paul din Samosata, favoritul Zenobiei, pe care-l expulsă, împăratul decretă aceeaşi politică de clemenţă faţă de fugarii antiochieni. Aurelian proclamă o amnistie generală şi iertă pe cei fugiţi sub cuvânt că „ei părăsiseră oraşul numai de teama unor represalii”. Toţi reveniră la vetre, lăudând pe împărat şi blestemând pe regină.

De la Antiochia la Emesa, unde se oprise armata palmiriană, trupele romane nu întâlniră nicio rezistenţă. Zabdas împreună cu Zenobia aleseseră pentru luptă câmpia din jurul Emesei, deoarece terenul plan se preta manevrelor largi pentru cavaleria grea, principala lor forţă. Cât de slabă era simpatia pentru Zenobia, din partea sirienilor, se vede şi din faptul că la Emesa mulţi se înrolară sub steagurile romanilor. Se pare că în timpul încleştării ce avu loc, Zenobia a stat tot timpul alături de comandantul său, generalul Zabdas, ca să-şi încurajeze luptătorii.

Bătălia de la Emesa

Bătălia de la Emesa s-a desfăşurat în aceleaşi condiţii ca şi cea de la Antiochia. Climbanarii cuirasaţi ai Zenobiei atacară cu multă ardoare cavaleria uşoară a lui Aurelian, care, conform aceleiaşi tactici, se dispersă pe câmpie, ca să-i dividă şi să-i obosească pe palmirieni. În cele din urmă intrară în luptă legionarii şi puseră pe fugă grupurile de catafractari, care se refugiară în dezordire după zidurile cetăţii de la Emesa. Lupta era pierdută pentru regină, din cauza aceleiaşi erori strategice.

Disperată, Zenobia convocă imediat consiliul de război şi cu toţii fură de acord să părăsească Emesa, unde populaţia aştepta momentul propice să ridice armele împotriva palmirienilor. Atât de precipitată a fost retragerea Zenobiei spre Palmyra, încât se văzu silită să părăsească tezaurul şi o mulţime de bagaje preţioase, intrate apoi ca pradă în mâinile lui Aurelian. Cu această pradă, împăratul şi-a răsplătit copios soldaţii ce luptaseră vitejeşte la Tyana, Antiochia şi Emesa. De trofeele capturate de la Zenobia, a beneficiat şi templul zeului solar El-Gabal din Emesa, pe care împăratul l-a vizitat cu multă pioşenie.

Apoi, fără a mai pierde timpul, el plecă pe urmele Zenobiei, prin deşertul neospitalier al Siriei, pe drumuri călcate numai de caravane. Străbătu peste trei sute de kilometri, prin locuri pustii, cu oaze dispersate şi lipsite de izvoare suficiente, mărşăluind sub soarele torid al primăverii înaintate. Soldaţii împăratului luptară pe acest parcurs cu nomazii deşertului, din timp cumpăraţi şi îndemnaţi de Zenobia să hărţuiască şi jefuiască pe romani. În cele din urmă, ca să evite atacurile lor, Aurelian folosi „arma de aur” a Zenobiei. Hoţii deşertului au fost plătiţi copios şi angajaţi să sprijine armata romană, asigurând aprovizionările, securitatea convoaielor şi poliţia deşertului. În scurt timp, el reuşi să-şi recruteze o bună parte dintre triburile arabe ale deşertului, plătite din tezaurul palmirienilor, capturat la Edessa.

Asediul

Ajuns în faţa Palmyrei, împăratul îşi dădu seama că nu o va putea lua cu asalt. Oraşul poseda o centură de ziduri de apărare foarte puternică, lungă de 12 kilometri, iar luptele de stradă ar fi provocat mari dificultăţi legionarilor. Zidurile care protejau oraşul, precum şi alte sisteme defensive fuseseră ridicate de către prevăzătoarea Zenobie. Cea mai potrivită tactică consta în blocarea totală a asediaţilor, aşteptându-se cu răbdare, ca foametea şi alte lipsuri să-i silească la capitulare.

Totul fusese pus la punct în ceea ce priveşte apărarea militară a capitalei, în afară de strângerea unor cantităţi suficiente de provizii, care să asigure susţinerea unui asediu îndelungat. Nici oştile lui Aurelian nu dispuneau de îndestulătoare cantităţi de alimente, dar fiind în afara oraşului blocat, ele se puteau aproviziona de la mari depărtări, graţie concursului primit din partea triburilor nomade câştigate cu aur palmirian. Statul major al Zenobiei nu prevăzuse că va ajunge în situaţia de a se lupta cu Aurelian pe zidurile Palmyrei. Sperase că drumul legiunilor putea fi închis definitiv pe ţărmurile Mediteranei sau la marginile deşertului sirian.

Ca să scape de încercuirea romană, ambiţioasa regină încercă numeroase şi îndrăzneţe diversiuni, unele destul de periculoase pentru împărat. Făcu mai întâi un apel disperat la aliaţii săi perşi. Ajutorul trimis dinspre Eufrat de către bătrânul Sapor I găsi drumul blocat de legionari şi fu împrăştiat. Zenobia reuşi apoi să obţină cu bani grei un ajutor militar din Armenia. Corpul de cavalerie armenian, în drum spre Palmyra, întâlni însă ispititorii saci cu aur ai lui Aurelian şi, în loc să ajute pe regină, se angajă ca mercenar în armata romană. La fel se întâmplă şi cu mehariştii arabi care mai rămăseseră credincioşi palmirienilor. Ca şi cavalerii armenieni, ei se înrolară în corpurile de călăreţi mauri şi dalmaţi din armata împăratului, după ce aurul capturat la Edessa luci şi în faţa ochilor lor.

Timpul se scurgea în folosul lui Aurelian. Foametea şi molimele scăzuseră moralul asediaţilor, care începură a murmura împotriva reginei. Numai Zenobia rămânea dârză, în mijlocul unei situaţii considerate pierdută. Cunoscând starea de spirit din lagărul duşman şi luptând el însuşi cu destule lipsuri, Aurelian, rănit şi de o săgeată duşmană, a încercat să deschidă tratative de capitulare a asediaţilor. El adresă Zenobiei o scrisoare ponderată, invitând-o să se predea în schimbul unor condiţii onorabile. Mândra regină se putea retrage liniştită cu familia sa, acolo unde ar dori, în Imperiul roman, dar trebuia să predea romanilor, în prealabil, întregul tezaur format din metale preţioase, pietre şi mătăsuri scumpe, apoi caii, cămilele etc. Se garantau palmirienilor vechile lor privilegii administrative, comerciale şi fiscale.

Dar răspunsul prompt al Zenobiei arată un orgoliu fără margini şi o insolenţă ce urmărea să intimideze pe marele său rival. La această invitaţie epistolară, ea ar fi răspuns împăratului, în acest fel:

„Zenobia, regină a Orientului, către Aurelian Augustul! Nimeni n-a îndrăznit pînă acum să ceară ceea ce pretinzi în scrisoarea ta. În război, totul se decide prin curaj. Ai dori să mă predau, ca şi când n-ai şti că regina Cleopatra a preferat să moară decât să-şi păstreze viaţa şi onorurile din mila unui stăpân. Aşteptăm fără întârziere ajutorul perşilor, pe al armenilor şi pe al oamenilor din deşert, care sunt cu toţii alături de noi. Nomazii din deşert ţi-au înfrânt armata, şi ce se va mai întâmpla, Aureliene, când din toate părţile ne vor veni aceste ajutoare? Fără îndoială că ai să laşi la o parte acest ton poruncitor, ca şi când armatele tale ar fi peste tot victorioase”.

Scrisoarea dispreţuitoare a Zenobiei mări dârzenia violentului împărat. Se înteţiră blocada şi atacurile susţinute acum de forţe noi, armeniene şi arabe, la care se adăuga şi detaşamentul lui Probus, sosit la Palmyra, după recucerirea Egiptului.

Aurelian Zenobia

Capturarea Zenobiei

Atunci Zenobia, sufletul apărării Palmyrei, hotărî să pună la cale o ultimă diversiune în scopul salvării cetăţii. Se hotărî să ceară personal ajutorul perşilor. Călare pe un dromader, însoţită de o mână de partizani, reuşi noaptea să iasă printre străjile romane. Pe un drum ocolit urmărea să atingă Eufratul, ca apoi, dincolo de fluviu, să cerşească sprijinul mult dorit de la Sapor I. Dar serviciul de informaţii al lui Aurelian, răspândit în toate punctele de seamă ale deşertului, intercepta ştirea evadării reginei, şi pe urmele fugarei fu trimisă cavaleria rapidă romană. Pâlcul de dromaderi ai reginei a fost ajuns numai pe malul Eufratului, lângă Dura Euronos, în momentul când regina Palmyrei se pregătea să pună piciorul în barca salvatoare.

Orice speranţă de salvare dispăru din inima asediaţilor, de îndată ce captiva fu expusă spre vedere în faţa zidurilor. Numai aristocraţia oraşului susţinea încă necesitatea continuării rezistenţei şi după capturarea Zenobiei, pe când sărăcimea înfometată apărea pe ziduri şi implora clemenţa romană. Împăratul îşi arătă iarăşi marea sa dibăcie politică: el încuraja partida capitularzilor, promiţându-le iertarea. Capitularzii îi deschiseră porţile, apărură în faţa lui într-un impresionant cortegiu, aducându-i în semn de supunere, daruri bogate, împreună cu şefii rezistenţei.

Triumful lui Aurelian

Soldaţii au cerut pedepsirea pe loc a Zenobiei şi a generalilor săi. Dar Aurelian le arătă că ar fi ruşinos să ucizi o femeie captivă, că este necesară o judecată publică a vinovatei şi a colaboratorilor săi, precum şi nevoia ca această mare duşmană a Romei să fie văzută târâtă în triumful său de către populaţia capitalei imperiului. Cu armata şi preţioşii captivi Aurelian s-a reîntors la Emesa, unde, pentru a zdrobi definitiv prestigiul Zenobiei şi a dinastiei palmiriene, organiză un răsunător proces public al rebelilor. Ştirile istorice vorbesc în timpul acestui proces de laşitatea dezgustătoare a unei regine, odinioară atât de mândră şi demnă. Se spune că, pentru a-şi salva viaţa, ar fi acuzat şi denunţat pe colaboratorii săi apropiaţi, drept singurii vinovaţi de faptele pripite ale unei femei. Ea tremura în faţa tribunalului, dar cu vocea-i mieroasă, întreruptă de strigătele ameninţătoare ale populaţiei şi soldaţilor, pentru a doua oară dornici a o vedea atârnată în ştreang, reuşi să se salveze.

Prima victimă a denunţătoarei a fost filozoful Longinus, profesorul şi consilierul ei politic cel mai apropiat, găsit vinovat, între altele, de a fi redactat scrisoarea insolentă adresată lui Aurelian, în timpul asediului Palmyrei. Filozoful dădu dovadă de mult curaj, dar împreună cu Zabdas şi alte căpetenii palmieriene căzură sub săbiile legionarilor.

Zenobia, Vaballat şi alţi ostateci au reuşit să se salveze de la condamnarea capitală şi au apucat drumul Romei, destinaţi triumfului imperial. O parte dintre ei s-au înecat într-un naufragiu pe Mediterană. La Roma au ajuns teferi regina cu fiii săi. Istoricul Zosimus credea, după unele informaţii eronate, că Zenobia ar fi pierit şi ea în naufragiul amintit, sau că s-ar fi lăsat a muri de foame, numai să fie ferită de umilinţa triumfului.

sursa: D. Tudor, Femei vestite din lumea antică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: