Zenobia. Regina deşerturilor

Zenobia

Istoria oraşului Palmyra

Oaza în care avea să se dezvolte mai târziu oraşul Palmyra, din mijlocul inospitalierului deşert sirian, a fost mai multe milenii un simplu loc dotat cu apă potabilă şi ocne de sare, vizitat periodic de nomazii din pustiuri. Numai către finele mileniului al II-lea î.e.n. găsim acolo o populaţie sedentară. Textele cuneiforme ale regelui asirian Tiglatphalasar I (1115—1100) menţionează prima dată numele oazei: Tadmor, toponimic tradus de greci şi romani în forma Palmyra, adică „oraşul palmierilor”.

În tot cursul mileniului I î.e.n., Tadmorul a fost disputat între asirieni, babilonieni, perşi, seleucizi şi romani, pentru ca, în primele trei veacuri ale erei noastre, lupta pentru stăpânirea Palmyrei să se desfăşoare între Roma pe de o parte, Parthia şi mai apoi Persia, pe de altă parte.

Populaţia palmiriană s-a format din amestecul a numeroase triburi semite şi nomade, care au adoptat, odată fixate în fertila oază, scrierea arameniană, mai târziu şi pe cea greacă. Întreaga istorie a oraşului a însemnat o luptă continuă pentru menţinerea independenţei sale faţă de puternicii vecini, de la est de Eufrat şi dinspre coastele Mediteranei Orientale.

Marea sa dezvoltare economică a început de îndată ce Traian a încorporat-o Imperiului roman (114 e.n.), de când Palmyra devine, prin excelenţă, un oraş caravanier. Hadrian vizitase această cetate a deşertului prin anul 129 e.n. Atunci îi acordase titlul de colonia, urmat de un fel de autonomie fiscală şi administrativă internă, ca ea să poată aduce Romei importante avantaje economice şi militare. Concomitent, oraşul se bucura şi de organe de conducere de un caracter oarecum democratic, ca Senatul (consiliul comunal) şi adunarea poporului palmirian. În sânul lor deţineau puterea marii negustori caravanieri şi proprietarii locali de ateliere.

Puterea economică a Palmyrei se detaşează clar din faimoasa lege fiscală (numită şi tariful vamal) dată, la 18 aprilie 137, de către senatul oraşului şi ajunsă la noi într-o inscripţie bilingvă (greacă şi arameniană). Sunt specificate în cuprinsul ei taxele vamale ce trebuiau achitate de negustorii caravanieri arendaşilor de impozite romani (publicanii), pentru importul şi tranzitul următoarelor mărfuri: sclavi, alimente diferite, lână, purpură, parfumuri, uleiuri fine, vinuri de lux, sare, echipamente diferite, vite, piei, mătase, fructe uscate etc. Tariful avea un caracter protecţionist pentru mărfurile ce se produceau în atelierele din Palmyra şi aplica taxe aproape duble pentru cele aduse din altă parte, tranzitate sau destinate consumului local. Câştiguri mari realizau negustorii caravanieri de pe urma unor mărfuri exotice de lux, importate din India şi China, ca parfumurile şi mătasea. Ele pătrundeau cu corăbiile prin Golful Persic, apoi pe spatele cămilelor, pe cursul Eufratului, pentru ca din Palmyra să fie trimise spre coastele răsăritene ale Mării Mediterane. Toate aceste mărfuri transportate pe cămile şi catâri, cu mari riscuri din cauza nesiguranţei drumurilor, se plăteau în afară numai cu aur greu, ceea ce a contribuit la ruinarea economică a Imperiului roman.

Izolată în mijlocul unor deşerturi greu de străbătut, Palmyra, ca nod caravanier, vehicula aceste mărfuri, prin negustorii săi, în provinciile europene ale Imperiului roman, asigurînd oraşului mari profituri. Toţi autorii antici afirmă că acest comerţ de tranzit a fost secretul prosperităţii Palmyrei. Mica industrie locală a oraşului prelucra mai ales pieile şi metalele preţioase. Aristocraţia palmiriană, în sculpturile funerare, poartă numeroase bijuterii de producţie locală. Atunci când Aurelian va târî pe captiva Zenobia în faimosul său triumf, regina era copleşită de greutatea bijuteriilor cu care se împodobise în anii săi de glorie.

Roma a dus o politică de apropiere faţă de aristocraţia negustorească a oraşului din deşert, acordând titlul de cetăţean roman exponenţilor unor proeminente familii palmiriene. Din teritoriul Palmyrei şi din oazele siriene, ea a recrutat excelenţi arcaşi şi călăreţi pentru trupele auxiliare. Între imperiu şi Palmyra, relaţiile politico-economice s-au menţinut excelente, profiturile fiind avantajoase pentru ambele părţi, până în momentul când, pe la mijlocul secolului III e.n., se deschidea marea criză a statului roman. Sub scutul legiunilor romane, oraşul din milenara oază prosperase sub raport economic şi urbanistic, iar Roma obţinuse importante mărfuri şi venituri fiscale de pe urma comerţului de caravane.

Statul parţilor de dincolo de Eufrat sprijinea şi el comerţul caravanier al Palmyrei, pentru aceleaşi venituri fructuoase. Dar în anul 227 e.n. dinastia Arsacizilor din Parthia a fost răsturnată de cea persană a Sasanizilor, ostilă comerţului de tranzit al caravanelor şi dornică să anexeze Palmyra. În acest moment critic se remarcă familia de origine arabă a odeinaţilor, ilustră încă din timpul domniei lui Septimius Severus (193—211) care-i acordase rangul senatorial şi gentiliciul Septimius. Când Roma nu va mai fi în stare să-şi apere fruntariile orientale, se va ridica marele Septimius Odeynat, cel ce va prelua această sarcină, dusă mai departe de soţia sa — faimoasa regină Zenobia.

palmyra zenobia

Un mare conducător – Odeynat

Istoriografii latini şi greci vorbesc cu multă admiraţie despre viaţa activă, pasiunea pentru război şi vânătoare a lui Odeynat. Acest fondator al „imperiului palmirian” poseda o remarcabilă clarviziune în ceea ce priveşte cunoaşterea oamenilor; se bucura de perspicacitate în prevederea evenimentelor şi a momentului când trebuia să atace cu îndrăzneală. A ştiut să menajeze susceptibilităţile romane, renunţând la titluri pompoase cu caracter imperial şi păstrând o fidelitate mai mult formală faţă de Roma.

În anul 260, împăratul Valerian a fost înfrânt dezastruos la Edessa, în Siria, prins şi dus în captivitate de către regele Sapor I al Persiei. Tot sistemul de apărare roman din răsărit fusese destrămat. Odeynat, care luă conducerea la Palmyra, trebuia să se gândească la apărarea Orientului numai cu forţe locale. În momentul când Sapor I se întorcea spre Eufrat cu o bogată pradă şi numeroşi captivi din provinciile romane orientale, şeful palmirian găsi că este momentul să acţioneze cu repezeală şi prin surprindere. Pe când regele Persiei se pregătea liniştit să treacă Eufratul, se trezi atacat pe neaşteptate de o armată de cavalerie răsărită din deşert. Într-o clipă se nărui prestigiul persan şi, indirect, fu restabilit cel roman,
prin cutezanţa unui palmirian ce comanda o armată de nomazi ai deşertului! Sapor a pierdut întreaga pradă, tezaurul de război şi chiar haremul.

Împăratul Gallienus (253—268) rămase amărât, aflând că un „barbar” răsăritean învinsese pe temutul despot persan. Cu toate acestea îi recunoscu titlul de rege şi-i acordă lui Odeynat comanda supremă a tuturor trupelor romane din Orient. Numai administraţia civilă şi financiară din răsărit mai rămânea sub control roman. Cu consimţământul lui Gallienus, Odeynat a organizat împotriva perşilor o mare expediţie, dincolo de Eufrat şi Tigru (262). Alături de cavaleria grea palmiriană şi arcaşii recrutaţi din Siria participau şi contingente de infanterie romană, toate puse sub comanda lui Odeynat. S-a recucerit provincia Mesopotamia şi a căzut Ctesifonul, vechea capitală a Parthiei.

Dar drumul victorios al lui Odeynat a luat sfârşit; în spatele oştilor sale, goţii invadaseră Asia Mică. În timp ce mergeau împotriva acestor „barbari”, iscusitul general palmirian împreună cu fiul său din prima căsătorie, Herodius, au căzut victima unui complot (266), asupra căruia nu posedăm date prea clare. După unele ştiri antice neverificate, însăşi Zenobia ar fi fost amestecată în acest complot, dornică să se debaraseze de un bărbat prea autoritar ca Odeynat şi, în acelaşi timp, să înlăture de la domnie pe fiul ei vitreg, Herodius. Se ştie că, imediat după asasinat, ambiţioasa Zenobie s-a proclamat regină şi tutorele celor doi fii ai săi născuţi din căsătoria cu Odeynat, în numele cărora ea urma să conducă. Inscripţiile amintesc însă numai de fiul său Vaballat, asupra căruia mama a exercitat o regenţă efectivă (266—272).

zenobia din palmyra

Cine a fost Zenobia?

Ca şi în cazul Cleopatrei, destinul Zenobiei a stârnit interesul multor istorici latini şi eleni. Fantezia multora a brodat în jurul ei o serie de fapte cu totul ireale sau meritând o încredere limitată. Asemenea fantasmagorii se întâlnesc îndeosebi în Viaţa Zenobiei inclusă în seria celor „30 de tirani”, din cunoscuta culegere de biografii ale împăraţilor romani (Historia Augusta).

Numele acestei prime femei de origine arabă care a cucerit puterea în Orient era Bat-Zabbai, în forma lui palmiriană, şi însemna „fiica lui Zabbai”, un principe de seamă din oazele deşertului, stabilit în oraş de mult timp. Tatăl său se mai numea şi Antiochos şi era membru al uneia dintre familiile ilustre aparţinând aristocraţiei din Palmyra. Figura reginei din deşert s-a reliefat puternic în ochii contemporanilor, ca o energică şefă a „imperiului palmirian”, în momentul când lumea romană aluneca spre prăbuşire. Ea a domnit pe aceleaşi locuri ca şi legendara Semiramis şi îi plăcea să fie comparată cu faimoasa Cleopatra. Istoria civilizaţiei Vechiului Orient a început să se nască pe malurile Nilului şi Eufratului, iar sfârşitul ei s-a pecetluit cu dispariţia oraşului Palmyra al Zenobiei.

Retorii au amplificat sau au ticluit fel de fel de povestioare în legătură cu inteligenţa, curajul, frumuseţea, înţelepciunea, cunoştinţele ştiinţifice şi cu viaţa castă a Zenobiei. Istoria Palmyrei s-a contopit treptat cu calităţile acestei femei amintite în panegiricele care au alimentat treptat domeniul literaturii şi artei universale. Sculptura antichităţii romane târzii ne-a transmis numai imagini monetare ale Zenobiei, prea modeste pentru a reconstitui fizicul ei. După indicaţiile lor se poate spune doar că era de statură scundă şi cu buzele puternic strânse, semn al unei energii stăruitoare. Dar din relatările tuturor biografilor se detaşează o trăsătură esenţială a caracterului reginei palmiriene: o ambiţie nemăsurată, dusă până la riscul prăbuşirii, numai ca să ţină ferm ,,dulceaţa domniei” în mâinile sale de femeie. Odată dezarticulat acest resort al sufletului său, Zenobia s-a prăbuşit în chip tragic.

imperiul de la Palmyra

Duşmana Imperiului Roman

Faptele arată de asemenea că, de îndată ce frânele au încăput în mâinele sale, regenta a instaurat o orientare politică externă şi internă cu totul contrarie celei păstrate de prudentul Odeynat. Dacă soţul său se străduise să nu stârnească suspiciunile romane, păstrând un fel de „vasalitate” faţă de Roma, Zenobia se afişă imediat ca duşmană a imperiului, ca aliată a Persiei şi, gata cu armele ridicate, era dispusă a brava în chip deschis legiunile împăratului. Odeynat îngăduise funcţionarea obişnuită a organelor aşa-zis democratice ale cetăţii palmiriene, adică senatul şi adunarea poporului. Sub regimul despotic introdus de Zenobia, ele au amuţit definitiv.

În ambele direcţii politice, istoricii au judecat noua orientare — cu totul greşit. Ea părăsea alianţa romană pentru a se arunca în braţele Imperiului persan, care nu dorea altceva decât să înghită Palmyra. Ruptura cu Roma priva Palmyra de mandatul dat cândva lui Odeynat ca dux Romanorum în Orient; legiunile ce trebuiau să constituie elementul de bază al infanteriei palmiriene precum şi maşinile perfecţionate de asediu ieşeau cu totul de sub comandamentul generalilor Zenobiei, lăsând un periculos gol în armata ei. Regimul despotic instituit în treburile interne ale oraşului i-a înstrăinat, în bună parte, simpatia populaţiei.

Ostilitatea regentei faţă de Roma s-a arătat imediat după moartea lui Odeynat. Gallienus găsi momentul potrivit ca, în locul celui dispărut, să fie numit un comandant roman, în persoana prefectului pretoriului, Heraclianus. El veni cu mandatul ferm de a continua ofensiva împotriva perşilor, deschisă cu succes de mai mulţi ani de către Odeynat. Statul-major al regentei refuză însă să se subordoneze noului dux Romanorum. La îndemnul consilierilor săi politici, Zenobia dădu ordin unităţilor palmiriene să atace din spate pe generalul roman. Prinse între două fronturi, trupele romane au suferit un mare eşec, urmat de retragerea lor totală de pe linia Eufratului şi din Siria, unde rămâneau stăpâne garnizoanele de cavalerie grea ale Palmyrei. Pentru Zenobia, această acţiune trădătoare constituia un strălucit succes strategic, dar din punct de vedere politic — o mare greşeală. Regenta avea acum terenul liber în Orient şi ruptura cu Roma era definitivă. Gallienus, mai apoi Claudius al II-lea (268—270), prea ocupaţi cu războaiele din Occident, au acceptat deocamdată această situaţie.

Dificultăţile militare în care se zvârcolea Imperiul roman prin anii 267—269 i-au îngăduit Zenobiei să-şi lărgească graniţele, prin anexarea unor provincii romane limitrofe. În chip lent şi insinuant, trupele ei s-au infiltrat pe întreg teritoriul Siriei, de unde legiunile romane s-au retras treptat. Dacă ar fi să judecăm după efigiile monedelor emise până în 269 de către atelierele monetare din Antiochia, capitala Siriei, pe care apar regulat portretele împăraţilor romani alături de ale regentei şi fiului său, Roma păstra încă un simulacru de supremaţie în această provincie. În realitate, stăpână a Siriei devenise Zenobia.

Ambiţioasa prinţesă arabă dorea să câştige simpatia aristocraţiei siriene, din partea căreia putea primi un însemnat concurs militar şi elemente de cultură elenă. Printre consilierii săi politici şi militari întâlnim figuri de sirieni, ca aceea a filozofului neoplatonician şi retor, Cassius Longinus, care mai târziu va plăti cu viaţa serviciile aduse Zenobiei. Gânditorul venise din Edessa la curtea din Palmyra, încă de pe timpul lui Odeynat, căruia îi adresase un fel de panegiric scris în limba grecească. În „Oraşul palmierilor”, Longinus crease un cerc intelectual şi atrăsese acolo mulţi filozofi şi oameni de litere eleni, cum a fost filozoful Porphyrios. Ca „profesor de limbă şi literatură greacă” al Zenobiei Longinus a ajuns unul dintre principalii săi consilieri politici şi, dacă ar fi să credem afirmaţiile din izvoarele istorice latine, el ar fi îndemnat-o pe ambiţioasa regentă să se ridice împotriva Romei.

Fidelă politicii sale de a se alia cu perşii, Zenobia a făcut marea greşeală de a părăsi în folosul acelora provincia romană Mesopotamia şi de a-şi rotunji graniţele pe seama ţinuturilor romane din vest, slab apărate de către legiuni. Căuta să profite de orice moment critic prin care trecea imperiul ca să-şi consolideze puterea ca să-şi ducă hotarele până la Marea Egee. Astfel, se folosi de situaţia grea a imperiului din anul 269, când toate forţele romane fuseseră concentrate la sud de Dunăre pentru a face faţă marelui atac gotic, încheiat fericit
pentru Roma, prin victoria de la Naissus (Niş). Visurile ei de hegemon al Orientului şi sfaturile consilierilor politici o determinară, mai târziu, să înlăture imaginea împăratului de pe monedele bătute în atelierele sale şi să lase drept efigii numai chipul său şi al lui Vaballat.

Anexarea Egiptului

Sfătuită de camarila militară de la curte, Zenobia ordonă generalului său Zabdas să înceapă operaţiile pentru anexarea Egiptului, grânarul Romei înfometate şi punctul de plecare spre Indii a expediţiilor comerciale. Provincia constituia proprietatea personală a împăratului. Pierderea ei a însemnat foamete la Roma, creşterea considerabilă a veniturilor vistieriei palmiriene şi ruperea legăturilor economice ale imperiului cu Orientul Apropiat sau mai îndepărtat. Istoricul Zosimus (sec. IV) ne spune că Zabdas a pornit împotriva Egiptului cu o armată de 70 000 de soldaţi „formată din contingente palmiriene, siriene şi barbare”, având drept ghid al drumurilor pe egipteanul Timogenes, un refugiat de la curtea Zenobiei.

Anexarea Egiptului nu a fost o treabă prea uşoară: populaţia locală, alături de puţinele trupe romane staţionate în Valea Nilului, a opus o rezistenţă destul de serioasă. După o serie de lupte înverşunate, garnizoanele Zenobiei s-au instalat în Egipt. Dar nu mult timp după acest prim succes, o flotă romană, condusă de un oarecare Tenagio Probus, debarcă la gura Nilului, răsculă pe localnici şi alungă o parte din garnizoanele Palmyrei. Timogenes însă reuşi să-l atragă pe amiralul roman într-o cursă, unde fiind prins, acesta se sinucise. Pentru a doua oară Egiptul intra sub ascultarea reginei deşertului.

Ultima parte AICI

sursa: D. Tudor, Femei vestite din lumea antică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: