Andrei Pleşu în “Istoria critică a literaturii române”

Andrei Plesu

Andrei Pleşu (n. 23 august 1948)

Cu primele sale articole, adunate în Călătorie în lumea formelor, 1974, şi Ochiul şi lucrurile, 1986, Andrei Pleşu se recomanda ca un remarcabil cronicar plastic şi recenzent de cărţi de artă. Citindu-şi cu atenţie înaintaşii, de la Al. Busuioceanu la Dan Hăulică, Pleşu şi-a pus explicit întrebarea dacă cronica plastică poate depăşi impedimentul major care-i stă inevitabil în cale şi anume disproporţia dintre inteligenţa şi erudiţia cronicarului şi precaritatea celor mai multe dintre operele comentate. Poate fiindcă i s-a părut fastidioasă meseria, a renunţat la ea, după ce a încercat zadarnic să se sustragă exigenţelor ei meschine. O carieră abia începută lua sfârşit în mod prematur.

Cronicarul lăsa însă locul eseistului şi scriitorului. Cronicile arătau deja interesul pentru fizionomie (fizică şi morală) şi portret, şi nu doar al celui plastic, dar al omului din spatele tabloului. Scriind despre Paul Klee, Pleşu trece în revistă chipurile pictorului la vârste diferite aşa cum îi apar într-un set de fotografii. Sau confruntă, nu sub raport pictural, ci sub raport moral, un autoportret al lui Grigorescu şi unul al lui Andreescu: „Privirea lui Grigorescu e totdeauna înţepătoare, agresivă, lacomă de senzaţii şi, s-ar spune, născând senzaţia din propria ei febrilitate. Privirea lui Andreescu e vidă, marcată de o contemplativă pasivitate. E privirea celui care nu savurează, ci descrie…”

Există şi caracterizarea de tablouri care ne sporesc frustrarea că Pleşu n-a devenit cronicarul plastic promis: „Nu Ecleziastul, ci Cântarea Cântărilor e textul subiacent al naturii moarte tip Bernea, chiar dacă cercul de umbră al primului subzistă în fiecare imagine. Horia Bernea conferă naturii moarte o nesperată solemnitate rituală: de pe mesele ospeţelor alexandrine sau ale chiliilor iezuite, el mută «hrana» pe mesele bizantine ale «pomenirii» iertătoare. Şi dacă se poate spune că natura moartă astfel pictată e, în continuare, restul unui ospăţ, trebuie să adăugăm deîndată că nu restul oricărui ospăţ, ci restul memorabil al ospăţului din Cana”.

Andrei Plesu Pitoresc si melancolie

Melancolie şi pitoresc trebuia să fie o carte despre pictura de peisaj şi este una despre sentimentul naturii în cultura europeană. Premisa, influenţată vădit de gândirea lui C. Noica, e inacceptabilă. Sentimentul naturii s-ar afla, de câteva secole, într-o criză profundă în arta plastică europeană (şi nu numai). Soluţia ar putea veni de la „gândirea orientală” care „şi-a păstrat, în marile ei momente, gustul pentru iradierea mitică a naturii, pentru basmul din ea”. Criza ar fi limpede mai ales în pictura impresionistă care ar reflecta „splendoarea unei civilizaţii pentru care nimic nu e mai adânc decât retina”. Donjuanismul confraţilor lui Monet, fermecaţi de pitorescul superficial, ar fi lăsat să se scurgă toate acele seve sacre ale unei naturi privite tristanesc sub semnul melancoliei.

Constatarea e neistorică şi dicotomică. Nu mă simt în stare să-i ofer lui Pleşu contraargumente din pictură, dar găsesc în literatură destule. Odobescu şi Sadoveanu, doi dintre marii noştri pictori ai naturii, înfăţişează, dacă nu în contemporaneitate, în orice caz în ordine istorică inversă, sentimente ale naturii similare cu acelea identificate de Pleşu. Natura lui Odobescu e „înşelată” de cultură. Lucrul e perceput ca obiect de artă, iar tabloul, ca şi cum ar fi real. Peisajul odobescian n-are adâncime, e luminos-mediteranean şi decorativ. Al lui Sadoveanu e romantic şi mitic. Caprele Sfântului Antonie sunt nişte apariţii miraculoase în jurul unei topliţe silvestre, plină parcă de apă vie, din care se adapă ritual. Mitul abureşte natura, iar divinul se pogoară în fiinţele cele mai nevinovate.

Două lucruri sunt surprinzătoare în palinodia lui Pleşu. Întâiul este spiritul antimodern şi anticapitalist al perspectivei. Ce altceva poate însemna critica „citadinismului nonşalant şi extravertit” ori „materialismul snob al succesului”? Al doilea este ataşamentul faţă de o ideologie, aceea a generaţiei ’27, care promova elementarul, miticul, misticul şi abisalul dintr-un leneş instinct tradiţionalist împotriva culturii majore şi urbane a modernităţii. Acest ataşament este cu atât mai curios cu cât Pleşu însuşi nu e deloc „sadovenian”, iubitor de obscurităţi şi de teosofie, ci un „odobescian”, meridional, raţional şi civilizat.

Cărţile care au urmat, inclusiv Despre îngeri, contrazic antioccidentalismul de moment din Pitoresc şi melancolie. Desigur, cartea are, cu toată ciudata ei idee, de un dichotomism pe care Pleşu însuşi îl va respinge deschis mai târziu, pagini superbe (de neuitat, acelea care compară pictura sărbătorească a secolului XVIII cu aceea duminicală a secolului XIX, în pofida faptului că premisa „involuţiei” este aceeaşi) şi o fineţe a expresiei care o face absolut încântătoare.

Andrei Plesu Minima moralia

Eseistica lui Pleşu dezlegată cu totul de arta plastică începe de fapt cu Minima moralia. E aproape incredibil că micul şi elegantul tratat a putut să apară în 1988. O gândire mai liberă şi mai puţin marxist scrupuloasă nu există în nicio carte tratând o temă asemănătoare. Filosofia, etica, sociologia au fost cele mai impregnate de marxism dintre umanioare. C. Noica a izbutit să publice o carte de logică, dar niciuna de etică, două sau trei de filosofia culturii, dar o ontologie succintă. Nu doar discreţia ideologică e frapantă în Minima moralia, dar şi absenţa limbii de lemn. La reeditare, după 1989, Pleşu mărturiseşte că a fost prima lui carte „pornită dintr-o exigenţă interioară”, fără caracterul „ocazional” al celor dinainte. Cartea nu predică o etică, ci caută criterii pentru o morală. Morala s-ar găsi la ea acasă în intervalul care precede opţiunea, aşa cum îngerii vor fi plasaţi în eseul despre ei tot într-un interval, acela dintre oameni şi zei.

Minima moralia e ţesută din definiţii şi din nuanţe, ca un brocart, rod al unei gândiri pe cât de maleabile ideatic, pe atât de pregnante stilistic. Dacă eseul ar fi fost scris după 1989, el ar fi exploatat din plin puterea exemplelor concrete, istorice ori personale, pe care cenzura le-a privit dintotdeauna cu suspiciune şi cărora le-a făcut viaţa grea.

Andrei Plesu Jurnalul de la Tescani

Jurnalul de la Tescani a fost scris înainte de 1989, fără, probabil, intenţia ori speranţa publicării. A apărut abia în 1993. E înrudit esenţial cu ale lui Jules Renard, ca şi acelea ale lui Radu Petrescu ori Costache Olăreanu. E un jurnal mai mult de impresii decât de idei. Pleacă rareori de la cărţi. Autorul eseului despre peisajele din pictură pare a le descoperi acum pe cele din natură. Le fixează pe hârtie, ştiind că dacă nu le dă nume nu există. Scriindu-le, le epurează. Nu există nicio urmă de zaţ pe fundul ceştii. Un duh aproape religios pluteşte pe deasupra lor. Nu e nimic ostentativ. În firescul lor desăvârşit, impresiile sunt, deseori, pur şi simplu inspirate: „Marile texte revelate sunt între Dumnezeu şi oameni ceea ce sunt norii între cer şi pământ… A citi Biblia sau Coranul e a contempla norii care alunecă, încet, peste chipul lui Dumnezeu”.

Pleşu e preocupat şi aici de taina şi de farmecul intervalului, pe care nu-l poate concepe ca o nomansland, simţind nevoia să-l populeze. Sau: „Moartea vegetală debutează cu o cutremurătoare sărbătoare… întregul mister al credinţei îmi pare a porni de aici: de la intuiţia morţii ca glorie.” (Oare de ce nu i-o fi dat prin gând Mioriţa?). Jurnalul de la Tescani este cel mai literar din câte jurnale de idei avem.

Andrei Plesu obscenitatea-publica

Distanţa la articolele de gazetă din Chipuri şi măşti ale tranziţiei şi din Obscenitatea publică (Comedii la porţile Orientului nu e decât o reluare) este aceea de la o proză nobilă şi rafinată intelectual la una picantă şi „grivoise”. După tatonări nu prea îndelungate, Pleşu nimereşte tonul, întrucâtva neaşteptat, al pamfletului politic şi moral, mai ales odată cu colaborarea la sulfuroasa revistă Plai cu boi a lui Mircea Dinescu. Pleşu însuşi îşi motivează (mai degrabă abil decât convingător) colaborarea şi implicit maniera: „înotăm în obscenitate de dimineaţă până seara, crezând că numai dezmăţul fizic e obscen”, constata el încă la începutul anilor ’90. După un deceniu şi mai bine, constatarea pare la fel de valabilă.

Eseistul mărturiseşte cu onestitate ironică de ce nu-i dă mâna să întoarcă nasul de la spectacolul obscenităţii publice: nu numai fiindcă ar face dovadă de falsă pudoare, dar şi fiindcă, în „reţeta” lui existenţială, există, cusut în aceeaşi piele cu biograful îngerilor, un mic Falstaff (despre care a scris cu empatie în Minima moralia), căruia îi plac cârnaţii de Pleşcoi, brânzeturile răscoapte, chefurile şi romanţele. În definitiv, umorul acesta necomplezent faţă de sine justifică mai bine decât orice baia de mocirlă (obscenitate vine, ne aminteşte Pleşu, de la caenum, care în latină tocmai asta înseamnă) în care gazetarul se scaldă cu neascunsă voluptate.

A propos de ironie şi de umor: se potriveşte la Pleşu de minune definiţia dată de cineva umorului, care spune că, dacă ironia e un mod de a-i dezbrăca pe alţii, umorul e un mod de a te dezbrăca pe tine însuţi, făcându-i pe alţii să se simtă goi. Nu e vorba câtuşi de puţin în articole de o vulgaritate a tratării. Din contra, fără a ocoli expresia verde şi savuroasă, Pleşu o mânuieşte cu o artă consumată, pe muchia de cuţit a unor jeux d’esprit care lovesc fără să rănească. Iată o pagină excepţională, pe cât de amuzantă, pe atât de instructivă, despre onomastica protagoniştilor politici din primii ani de postcomunism: „E o fatalitate hâtră, în vremuri de austeritate alimentară, să stai, câţiva ani, sub administraţia unor «tehnocraţi», numiţi Văcăroiu şi Ciorbea, şi predestinaţi, astfel, să evoce proteina curentă şi fiertura precară. Remarcabil e numele unui fost ministru de finanţe: Ciumara, cu un subton de epidemie, de prăpăd inevitabil… El e departe însă de anvergura suprafirească a altui ministru-cheie, ministrul reformei. Ulm Spineanu — iată un nume care nu se poate inventa. Monumental, dominator şi vetust în prima lui parte (ulmul e o esenţă tare, pe cale de dispariţie), el trimite, în partea secundă, la dificultate şi martiraj: traseu spinos, cunună de spini… Cum să nu pomenim, apoi, percuţia plebee a numelui Băsescu, sau hârşâitul îndărătnic al lui Dejeu?… Un gazetar cu siluetă fragilă etalează un nume în final augmentativ, pletoric, chiaburesc: Cârstoiu. Un altul, simplu după vorbă şi port, dezgheţat, dar cu aer perplex şi perplexant, se refugiază sub folcloricul Tucă. Un mare retor al gliei strămoşeşti se cheamă, exotic, Vadim… Un specialist în probleme agricole se recomandă, dansant, Triţă Făniţă. Mai există şi hărţuitorul Tabără şi funebrul Funar şi muzicalul Surdu şi capitalistul Cataramă. Nume hărăzite să facă istorie…”.

În acva-forte sunt şi câteva portrete. Adrian Păunescu e pictat cu apetitul gargantuesc cu care, pe vremuri, Jean Cau îl facea memorabil pe Orson Welles. Sau: „Cristoiu a devenit micul nostru profet cotidian, un fel de Brucan du pauvre, un fel de fast-food al gândiri politice jurnaliere…Pricepe şi îţi explică. Un amestec de Cocoşilă şi Dumitru al lui Nae, reveniţi în poiana lui Iocan după câţiva ani de învăţătură la seral”. Şi încă, la limita pamfletului, desăvârşit ironic, fără marile sarcasme argheziene: „(George Pruteanu) e, adică, un caracter de beton: nu el se dă după partide, ci partidele sunt invitate să se dea după el. E un om de convingeri. Flexibile, ca însăşi viaţa. El, rafinatul traducător al lui Dante, admiră, fară prejudecăţi, fineţea intelectuală a lui Vadim Tudor, el, anticomunistul tranşant de după «evenimente», se simte bine cu Ilie Merce. Ce evoluţie! Ce Bildungsroman!”

Articolele nu sunt, oarecum surprinzător, analize politice. Sunt operă de scriitor. Tot aşa cum Minima moralia ori Jurnalul de la Tescani erau admirabile literar, aproape deloc lămuritoare cu privire la intimitatea morală (şi nici atât la aceea strict personală) a autorului. Moralist, Pleşu nu e niciodată, din bun-simţ şi toleranţă. Observator, e în măsura în care observaţiile îl conduc spre o expresie frumoasă.

Andrei Plesu limba-pasarilor

În Limba păsărilor şi Despre îngeri, se schimbă din nou macazul. Gazetarul politic lasă locul studiosului, înarmat bibliografic până în dinţi, citind în toate limbile, mai puţin în a păsărilor, şi abordând ştiinţific subiecte „serioase”. Sigur, primul care se apără (ca dracul de tămâie) de a fi considerat un specialist este chiar el: îi convine postura, care-i e, de altfel, firească, a amatorului superior. Varietatea preocupărilor e o dovadă. Pleşu are o curiozitate înnăscută pentru o mulţime de lucruri şi ştie să găsească în fiecare un aliment hrănitor pentru mintea lui ageră şi nesăţioasă. Scrie cu aceeaşi naturaleţe articole ocazionale despre onomastica caraghioasă din tranziţie şi un studiu de filosofia limbajului ori unul angelologie. Nu e un gurmand ca Patapievici, dar mai curând un gourmet. Nu e niciodată excesiv. Est modus in rebus îl defineşte cel mai bine. Inteligenţa îi e plină de bun-simţ. Nu e paradoxal atât în spirit, ca Paleologu, cât în exprimare: natura limbii lui e antifrastică. E unul din marii noştri ironişti, capabil deopotrivă de un umor al ideii care îi vine dintr-o enormă şi câteodată frivolă îngăduinţă, pe care şi-a cultivat-o în mod vădit. E un civilizat prin voinţă şi self-control. Sub amenitatea şi cordialitatea tonului se simte încordarea.

Partea interesantă din Limba păsărilor e chiar eseul titular (restul are doar o legătură aproximativă cu tema principală), care examinează Craţylos dintr-un unghi diferit de al filosofilor şi lingviştilor, atraşi, tradiţional, de disputa platoniciană asupra naturii cuvântului (este cuvântul un semn motivat ori unul arbitrar?) şi anume eventualitatea existenţei unei limbi originare şi unice care, după Turnul Babei, s-a divizat în sute de mii de idiomuri foarte diferite. Filosofic, întrebarea este de ce elementul, prin excelenţă uman, de comunicare care este limbajul a luat la un moment dat nenumărate chipuri care i-a despărţit iremediabil pe vorbitori.

Andrei Plesu Despre ingeri

Încă şi mai greu de prevăzut era Despre îngeri. Nimic, nici aburul de religiozitate care învăluie peisajele de natură din Jurnalul de la Tescani, nici nostalgia, după miraculosul peisajelor din pictura asiatică din Melancolie şi pitoresc, nu anticipa abordarea de către Pleşu a unui subiect care a rămas mai mereu un apanaj al teologilor. Idealist bine cumpănit de un hedonist, ludic şi lucid, Pleşu nu se dezminte nici în tratatul lui de angelologie. Motivaţia intruziunii laicului pe domeniile rezervate sfinţilor părinţi există în carte, într-un eseu aşa-zicând colateral şi nu e străină de formaţia autorului care e legată de arta plastică. Pleşu se face a nu înţelege (motivaţia se revelă ca o strategie) de ce lumea reală e atât de „plină”, de bogată în forme, lovind ochiul, simţurile în general prin existenţa ei, iar lumea spiritului e atât de goală şi de săracă, invizibilă, pusă de toţi contemplatorii ei sub pecetea tainei ca un loc unde nu se întâmplă nimic. Scrie Pleşu: „Am nevoie de mai mult. Vreau să am intuiţia peisajului transcendent, a regnurilor sale, a climatului său. Vreau să ştiu cum funcţionează energiile increate…” Nu e un nesaţ metafizic, ci, din contra, unul cât se poate de omenesc. Răspunsul e tot o întrebare, dar lămuritoare: „Cine spune «vreau» în propoziţiile de mai sus?… Nu ştiu să spun decât că cel care vreatoate astea sunt eu, cel asupra căruia Dumnezeu a suflat suflare de viaţă, cel coborât din protopărinţi păcătoşi şi îndreptăţit totuşi să nădăjduiască iertarea lui Iisus, cel care poate fi şi sarea pământului, şi blestemul lui, cel de pe creştetul căruia nu se poate clinti niciun fir de păr fară ca Dumnezeu să o ştie. Eu, în sfârşit, cel care m-am lăsat hărţuit şi batjocorit de toate relele, nefiind în stare să le opun decât încăpăţânarea mea, rareori adumbrită, de a face faţă aporiei, interogaţiei neîntrerupte, denegânditului”.

Se poate o mai firească curiozitate pentru nefiresc? Şi, apoi, atâtea minţi luminate, şi nu doar bisericeşti, de artişti ca Blake, dar şi ironişti ca Jean Cocteau, au crezut în existenţa îngerilor. În definitiv, ce sunt îngerii? Venind de la o minte hedonistă şi „frivolă”, dar sclipitoare, ca a lui Pleşu, întrebarea pare cu atât mai îmbietoare chiar şi pentru unul ca mine, nu doar nepreocupat de angelologie, dar îndoit de însăşi legitimitatea filosofică a problemei (despre aceea teologică n-am, cu atât mai mult, a mă pronunţa). Justificarea existenţei minunatelor înaripate, Pleşu o împrumută din Thomas d’Aquino şi ea este perfect logică: dacă lumea are o ordine fără cusur, trebuie să existe îngeri, suflete fără trup la capătul de sus al scării (la cel de jos aflându-se mineralele neînsufleţite) în intervalul dintre oameni, trupuri însufleţite şi Dumnezeu, Spiritul Înalt şi Pur, care nu poate să fie nelocuit.

Şi în Minima moralia Pleşu descoperea importanţa intervalului. Această consecinţă în gândire nu e fără tâlc. Nu-mi găsesc nicio umbră de îndreptăţire de a merge mai departe în comentarea cărţii lui Pleşu. Dar pot, contând pe spiritul lui critic normal (la care face apel atât contra teosofilor, cât şi contra raţionaliştilor a outrance), să-mi exprim o nedumerire. Reproducerea unui argument convingător pentru frumuseţea rigorii lui cum este cel al lui d’Aquino nu poate fi decât contrariată de acceptarea, ca la fel de legitimă, a unei păreri precum aceea a lui Vasile cel Mare referitoare la existenţa unor îngeri ai etniilor ori ai naţiunilor, ca nişte „înaintestătători” după chipul şi asemănarea guvernanţilor. Spiritul critic trebuie să ne oprească de la a transla ierarhia politică din cetăţile oamenilor în intervalul angelic.

Despre îngeri e o carte agreabilă, fără morgă teologică, dar şi fară frivolităţi libercugetătoare, în care imensa bibliografie de specialitate nu dă nicăieri senzaţia de savandâc. Şi dacă nu creează neapărat convingeri, trezeşte o vie simpatie faţă de o zonă de meditaţie sărbătoresc-transcendentală interzisă imanentismului nostru cenuşiu, cel de toate zilele.

sursa: Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008, p. 1278-1283

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: