Schopenhauer. Viaţa şi opera

Schopenhauer

Schopenhauer (1788–1860) este, printre filozofi, o figură în  multe privinţe singulară. Este pesimist, în timp  ce aproape toţi  ceilalţi sunt optimişti. Nu este  întru  totul  academic,  precum Kant  şi Hegel, dar  nici nu se plasează cu totul  în  afara  tradiţiei academice. Îi displace creştinismul şi preferă religiile Indiei – atât  hinduismul, cât  şi  budismul.  Este un om de o vastă cultură, interesat  la fel de mult de artă ca şi de etică. Este neobişnuit de imun  la naţionalism şi la  fel de familiarizat cu autorii englezi şi francezi ca şi cu cei din ţara sa.  A avut  în totdeauna mai puţină  priză  la filozofii de profesie decât  la artişti şi literaţi aflaţi  în cău­tarea  unei  filozofii în care să  poată  crede.  Cu el începe supralicitarea Voinţei,  caracteristică  pentru  o  mare  parte a  filozofiei  secolelor  al XIX-lea şi al XX-lea; dar  pentru  el  Voinţa,  deşi fundamentală din  punct  de  vedere metafizic, este un rău din  punct  de vedere etic – opoziţie posibilă doar pentru un pesimist.

El  recunoaşte trei  surse ale filozofiei sale – Kant, Platon şi Upanişadele – dar nu cred că-i  datorează lui Platon atât de mult cât crede el însuşi. Viziunea sa filozofică are o anumită afinitate temperamentală cu cea a epocii elenistice; este o  viziune obosită  şi  vale­tudinară,  pentru  care  pacea  preţuieşte  mai  mult  decât  victoria,  iar chietismul mai mult decât încercările de reformă, pe care le consideră inevitabil  futile.

Viaţa

Ambii săi părinţi aparţineau unor familii negustoreşti de vază din Danzig  (Gdansk),  locul  său  de naştere. Tatăl  său era  un voltairian, pentru care Anglia însemna ţara libertăţii  şi  a inteligenţei. La fel ca majoritatea cetăţenilor de frunte din Danzig, ura atentatele Prusiei la  independenţa oraşului liber Danzig şi a fost cuprins de indignare atunci când acesta a  fost anexat de Prusia în  1793 – indignare  ce l-a făcut să se mute la Hamburg,  deşi  a  suferit prin  asta  o însemnată  pierdere  pecuniară.

Schopenhauer  a trăit acolo împreună cu tatăl său din 1793 până  în 1797; apoi a petrecut  doi ani la Paris, la sfârşitul cărora tatăl său  afla cu plă­cere  că  băiatul  aproape uitase germana. În 1803 a fost plasat  la o şcoală cu internat  din  Anglia, unde a prins ură  faţă de  nesinceritate şi de  ipo­crizie. Peste alţi doi ani, ca să-i facă pe plac tatălui său, devenea funcţio­nar la o casă  de comerţ din Hamburg, dar nu agrea defel perspectiva unei  cariere  de  afaceri  şi tânjea  după  o  viaţă  literară  şi  academică. Lucrul acesta a devenit posibil în  urma  morţii tatălui – probabil un suicid;  mama  sa a primit bucuroasă ideea  ca băiatul să abandoneze comerţul  şi să urmeze şcoala  şi universitatea. De aici am putea fi  ten­taţi să presupunem că el ar fi  preferat-o pe mamă tatălui, dar adevărul este exact opus: pe mamă o antipatiza, iar tatălui i-a păstrat o amintire plină de afecţiune.

Mama lui Schopenhauer era o  doamnă cu aspiraţii  literare,  care s-a  stabilit la Weimar cu două săptămâni înaintea bătăliei de la Jena. Acolo a ţinut  un salon  literar, a scris cărţi şi a cultivat  prietenii cu oameni de cultură.  Băiatului nu-i  purta o mare afecţiune şi nu-i  trecea deloc cu vederea greşelile. Îl  punea  în  gardă faţă  de patosul umflat şi  găunos; pe băiat, flirturile ei îl agasau. La vârsta majoratului, Arthur a moştenit o modestă avere; începând  de atunci, el şi mama şi-au devenit din ce în ce mai insuportabili unul celuilalt.  Fără îndoială că proasta lui  părere despre femei  se datorează, cel puţin  în parte, certurilor pe care le-a avut cu  mama  sa.

Încă pe când trăia la Hamburg a ajuns sub  influenţa romanticilor, îndeosebi a lui  Tieck, Novalis şi Hoffmann, de la care a  învăţat  să  admire Grecia şi să gândească rău  despre elementele ebraice din creştinism. Un alt romantic, Friedrich Schlegel, i-a amplificat admiraţia faţă de filo­zofia indiană. În anul în care a ajuns la majorat (1809) s-a dus la universitatea din Gottingen, unde a prins admiraţie pentru Kant. Doi ani mai târziu  s-a dus la Berlin, unde a studiat  în  principal ştiinţe; a audiat pre­legeri de-ale  lui Fichte, dar acesta i-a trezit dispreţ. Entuziasmul stârnit de războiul  de eliberare l-a  lăsat  indiferent.  În 1819  a devenit Privatdozent la Berlin şi a avut vanitatea să-şi programeze prelegerile la aceleaşi oră cu cele  ale  lui Hegel;  neizbutind să-i ademenească pe auditorii aces­tuia, curând a  încetat  să  mai predea. În  cele din urmă, s-a  stabilit la Frank­furt, unde  a  dus o  viaţă  de  burlac  bătrân.

Avea o  căţeluşă pe nume Atma (sufletul lumii ),  zilnic se  plimba câte două ceasuri, fuma dintr-o pipă lungă,  citea ziarul londonez  Times şi  folosea  corespondenţi spre a culege  dovezi despre  celebritatea sa. Avea o  orientare  antidemocratică şi a  detestat revoluţia de la  1848; credea în spiritism şi magie; în camera sa de lucru ţinea  un  bust al lui Kant  şi un Buddha de bronz. În  modul său de  viaţă încerca să-l imite pe Kant, exceptând obiceiul acestuia de a  se  scula din pat dimineaţa  devreme.

Opera

Principala sa  operă,  Lumea ca  voinţă  şi  reprezentare, a fost  publicată la sfârşitul anului 1818.  El a considerat-o de  mare importanţă şi a mers până la a spune că anumite alineate din  ea  îi fuseseră dictate de Sfântul Duh.  Spre marea sa dezamăgire şi umilinţă, cartea n-a stârnit niciun ecou. În 1844 l-a  convins  pe un editor  să scoată o a doua  ediţie;  dar  abia peste alţi câţiva ani a  început  să  primească ceva din recunoaşterea după care  tânjea.

Sistemul  lui  Schopenhauer este o adaptare  a celui kantian,  dar o adaptare în care accentul cade pe cu totul alte  aspecte ale Criticii decât cele care  au  reţinut  atenţia  lui Fichte sau a lui  Hegel. Aceştia s-au deba­rasat  de  lucrul în  sine, dând astfel cunoaşterii un  rol  fundamental  din punct  de vedere metafizic. Schopenhauer  a păstrat  lucrul în sine, dar l-a identificat cu voinţa.  El susţinea că ceea ce în percepţie îmi apare drept  corpul meu este de fapt  voinţa mea.

În sprijinul acestei viziuni, privită ca dezvoltare a lui Kant, pledau mai multe considerente  decât erau dispuşi să recunoască majoritatea kantienilor. Kant susţinuse că studiul  legii  morale ne  poate  transporta  dincolo  de fenomene, dându-ne o cunoaştere pe care percepţia sensibilă nu o putea da; de asemenea, că  legea  morală priveşte în esenţă  voinţa.  Pentru Kant, deosebirea dintre un om bun şi unul rău ţine de lumea lucrurilor  în sine şi priveşte voin­ţele lor. Rezultă că, pentru Kant, voinţele aparţin negreşit lumii reale şi nu celei fenomenale. Fenomenul ce corespunde unui act de voinţă este o mişcare corporală;  iată  de ce,  în viziunea  lui  Schopenhauer,  corpul este o  aparenţă  a  cărei  realitate este  voinţa.

Dar voinţa care se află în spatele fenomenelor  nu poate consta  din­tr-un  număr de voliţii diferite. Potrivit lui  Kant – iar  în  privinţa asta Schopenhauer este de acord cu el – atât spaţiul  cât  şi timpul aparţin doar fenomenelor; lucrul  în  sine  nu  este  în spaţiu sau timp. Prin urmare, voinţa mea, în sensul  în care este reală, nu poate fi datată şi nici compusă din acte de  voinţă separate, pentru că sursa  pluralităţii, adică, în limbajul scolastic, „principiul individuaţiei”, sunt timpul şi spaţiul. Ea nu poate fi identificată  nici  cu voinţa întregului univers; individualitatea mea este o  iluzie, rezultată din aparatul meu subiectiv de percepţie spa­ţio-temporală.  Reală este  doar  o unică voinţă colosală, care  se  manifestă în  cuprinsul  întregii  naturi, atât însufleţite  cât  şi neînsufleţite.

Din cele  spuse până aici, ne-am putea aştepta ca Schopenhauer să identifice această voinţă cosmică cu Dumnezeu şi să formuleze o doc­trină panteistă aidoma celei a  lui Spinoza,  în  care virtutea ar consta în conformitatea cu voinţa divină.  Pesimismul său duce însă,  în acest punct, la  o dezvoltare  diferită.  Voinţa cosmică este rea;  voinţa în  întregul ei este rea sau, în orice caz, este  sursa întregii  noastre  suferinţe  fără sfârşit.  Suferinţa este inerentă  oricărei vieţi şi ea se  amplifică  cu orice spor de cunoaştere.  Voinţa nu are un scop conştient,  a  cărui atingere ar aduce  mulţumire.  Deşi până la urmă moartea biruie negreşit, noi urmărim scopurile noastre  deşarte  „aşa cum continuăm să umflăm întruna o băşică de săpun, deşi ştim cu certitudine că va plesni”.  Feri­cirea  este o himeră, pentru că o vrere neîmplinită ne pricinuieşte durere, iar  împlinirea are ca unic rezultat saţietatea. Instinctul îi  împinge pe oameni la  procreaţie,  care  dă naştere  unui nou prilej  de suferinţă şi moarte; iată de ce actul  sexual  este însoţit de  ruşine.  Sinuciderea nu serveşte la nimic; doctrina transmigraţiei, chiar dacă nu este adevărată în  litera  ei, exprimă  un  adevăr  sub  formă  de mit.

sursa: Bertrand Russell, Istoria filozofiei occidentale, vol.2, Bucureşti, Humanitas, 2005, pag. 265-268

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: